E 14 decembrie. Peste cîteva minute va fi 15. Articolul meu va apărea pe 19. În principiu, hotărîsem ca în această perioadă să îmi amintesc cumva, mereu altcumva, de zilele lui decembrie 1989. Presiunea evenimentelor m-ar împinge să glosez pe marginea capturării lui Saddam, într-un sat, într-un bordei, purtînd o înspicată barbă marxistă. Dar, pînă pe 19, dumneavoastră veţi fi citit deja multe şi diverse comentarii, iar taifunul evenimentelor va fi răsturnat mereu detaliile acestei zile pline de sensuri contradictorii. Care vor fi uitate (pun pariu) după cîteva săptămîni. La urma urmei, ce ne mai poate impresiona pe noi, cîrcotaşii impersonalei ştiri şi ai savurosului fapt divers? A căzut dictatorul lor, a căzut şi-al nostru. Al lor a fost capturat de forţele americane, al nostru de oamenii al căror conducător suprem a fost. Al nostru (înţelegeţi ce vreau să spun) a fost asasinat de o mînă de aventurieri, al lor se pregăteşte de un proces organizat după toate legile dreptului. Sigur, mi se poate spune că circumstanţele, că pericolul, că teroriştii. Sau că Dumnezeu ştie ce i s-ar fi întîmplat lui Saddam dacă era găsit de vreun Hassan oarecare. Dar dacă tot am intrat în zona lui "ce-ar fi dacă", mă-ntreb oare cum îşi închipuiau părinţii şi bunicii noştri că s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă americanii ar fi venit atunci, în anii '50. Paraşutînd orhidee şi bomboane cu coniac? James Bond intrînd pe geam în biroul lui Gheorghiu-Dej şi spunîndu-i: "Your time's up, buddy! Leave and don't look back"? Dar, vai, americanii n-au venit. Am tras gunoiul sub preş şi am aşteptat să se întîmple ceva. Cînd s-a întîmplat, ne-am speriat. Cine a avut armă în dotare a tras în cine se nimerea. Cine n-a avut a strigat pe străzi sau la televizor. N-ar mai rămîne nimeni: totuşi, o mînă de băieţi ingenioşi au identificat rapid posibilităţile de a transforma un dezastru într-un succes. C