Despre zilele de foc din 1989, asa cum le-am trait eu, cred ca am mai scris o singura data, acum vreo zece ani. Evit, an de an, sa particip la "festivalul povestilor interminabile", cu aceleasi personaje, mereu mai batrine si mai dezamagite. Un lucru este sigur: alaturi de cele citeva sute de bacauani care au asediat Comitetul Judetean PCR, eu am fost unul dintre nebunii care am crezut ca particip la schimbarea unei lumi. Nu m-am gindit - nici atunci, nici multa vreme dupa aceea - ca m-am implicat intr-o lovitura de stat, intr-o mare manipulare KGB-ista sau in alt gen de farsa a istoriei. Inca din 20 decembrie 1989, la Uzina Metalurgica (astazi Robinete Industriale), unde eram inginer stagiar, oricine putea constata apatia oamenilor, privirile agitate, starea de pinda continua. Ne era teama sa comentam ceea ce auzeam, noapte de noapte, la "Europa Libera", insa pe fetele noastre se citea speranta incarcata de spaime. Propagandistii se agitau prin fabrica pentru a organiza adunari muncitoresti de condamnare a "tradatorilor si derbedeilor de la Timisoara", seful de la garzile patriotice facea inventarul armelor si efectivelor disponibile, inginerii, maistri si sefii de compartimente erau somati sa-si instruiasca oamenii din subordine sa nu raspunda la provocari, iar sirenele de pe acoperisurile halelor industriale si de pe blocurile din oras au fost declarate obiective militare. Am fost convocati la comandamentul Apararii Civile pentru a ni se atrage atentia ca dusmanii poporului trebuie impiedicati sa foloseasca aceste sirene care pot induce panica in rindul populatiei. La un asemenea instructaj ma aflam - impreuna cu alti vreo 20 de colegi tineri din uzina - in dimineata zilei de 22 decembrie. La un moment dat s-a anuntat la radio ca va vorbi natiunii presedintele. Cineva a solicitat sa se aduca un televizor. Ofiterul de infanterie care ne instruia a ridicat din umeri