O, brad frumos. Craciunul este una dintre putinele zile in care memoria depaseste granita propriei noastre vieti. Parca prin ceata, mintea noastra incepe sa reinvie o parte din timpul pierdut. Poate pentru ca, in sacul lui, Mosul ne-aduce si ceva din colbul vremii. Sau poate ca pomul de Craciun isi a...
O, brad frumos
Craciunul este una dintre putinele zile in care memoria depaseste granita propriei noastre vieti. Parca prin ceata, mintea noastra incepe sa reinvie o parte din timpul pierdut. Poate pentru ca, in sacul lui, Mosul ne-aduce si ceva din colbul vremii. Sau poate ca pomul de Craciun isi are radacinile in noi insine.
Printre atatea traditii risipite, abandonate in lada cu lucruri inutile, era si aceea de a te infrati cu un brad. Bradul parea pe-atunci mai important decat copacul evolutiei umane. Pe varful lui se odihnea cercul cerurilor. Te insotea de la nastere pana la moarte. Mirosul rasinei si cel al lumanarilor parfumau mai toate cotiturile vietii. Mereu te masurai cu el. Si aproape ca nu era oratie in care sa nu se auda, printre versuri, fosnind cetina cea verde. Faceai ce faceai, tot la bradul tau ajungeai. In umbra lui, oamenii isi infasurau noptile, viata lor era mai aproape de cercurile trunchiului de brad si de izvoare. Podoabele Pomului de Craciun erau podoabele cerului, stele, planete, galaxii, vazute cu ochiul oierilor si padurarilor. Pentru ei, mersul zilelor insemna mersul constelatiilor. Omul isi aducea, cocotat pe spirala de cetina a bradului, universul de turta dulce, zahar candel si lumanari langa vatra, sa-i cante copiii colinde.
Epoca inocentei s-a sfarsit. Distanta fizica dintre om si elemente s-a marit. Piatra nu ne mai spune mare lucru, de foc am invatat sa ne ferim, aerul s-a banalizat, apa curge la robinete, lemnul a ramas captiv in muzeele de arta populara sau pe varful muntelui. Au aparut pietrele
