În acea seara, în care am crezut cu totii ca începea o istorie noua, am sarbatorit Craciunul - si asta a fost bine - dar am sarbatorit si libertatea de a fi liberi de noi si de pacatele noastre, iar asta a fost un prilej de bucurie necugetat. Am crezut atunci în doi Dumnezei si am uitat ca nu e decat Unul. Am crezut, odata cu Pastorii vestiti de Înger, în Isus, pruncul "înfasurat în scutece si culcat într-o iesle", dar am crezut si într-o izbavire vicleana. Am primit cu usurare povestea tiranului ucis si ne-am bucurat ca istoria a fost buna cu noi, ca ne-a scutit de poveri si ne-a scos, într-o clipa, la liman. Nicolae si Elena Ceausescu ni s-au aratat însangerati langa un zid parasit, la Targoviste, si ni s-a parut ca Dumnezeu ne face cu ochiul, chiar în sfanta zi de Craciun. Am crezut ca avem în sfarsit dreptate, mai mult, am banuit, fericiti, ca Dumnezeu Însusi ne da dreptate noua, românilor. Nu credem noi, oare, de atata timp, ca stim sa "boicotam istoria" si ca istoria se lasa dusa de nas de istetimea noastra milenara? În seara zilei de 25 decembrie 1989 ni s-a parut deodata ca aveam dovada. Era seara de Craciun, noi praznuiam doua Nasteri si una era "o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul" (cum au aflat Pastorii de la Înger), iar cealalta era o veste tulbure, dar minunata (cum am aflat de la televizor). Noi am încurcat vestile si de atunci e Craciunul nostru ocupat.
De atunci traieste România prin doua suflete care nu se întalnesc nicaieri. De atunci asteapta multi români încheierea acestor timpuri fara mila pentru batrani si copii si tot de atunci lucreaza alti români, fara sa tresara, la amaraciunea batranilor si la dezmostenirea copiilor. În 14 ani, s-au scris cele mai bune carti si s-au ostenit cele mai bogate minti, oprite de la judecata pana în acea seara de decembrie. Nimeni n-a izbutit, pana acum, sa desluseasca de ce e vi
