Publicasem, cred, abia vreo trei articole de critică literară când m-am văzut drastic admonestat în ziarul „Scânteia”, în urma unui text despre poeziile lui Mircea Dinescu, deja un autor cvasi-indezirabil. Execuţia publică se petrecea în 1978. Câţiva ani mai târziu, am intrat în colimatorul lui Eugen Florescu, tartorul comunist exilat la Timişoara. Dar şi al securiştilor locali, atunci când s-a întâmplat ca numele să-mi fie citat, cu oarecare frecvenţă, în emisiunile culturale ale „Europei libere”. Nu mai vorbesc de tratamentul pe care mi-l aplicau „Săptămîna” lui Barbu-Vadim, „Luceafărul” actualului senator al Partidului România Mare, M. Ungheanu, şi „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” condus de Cristoiu.

Despre zecile, poate sutele, de atacuri din partea unor publicaţii xenofobe, rasiste ori antidemocratice de după 1990, precum „Baricada”, „Europa”, „Politica”, „România Mare”, „Republica” sau, culmea!, „Democraţia” (aceasta din urmă o efemerită girată de acelaşi Eugen Florescu, astăzi senator, şi el, de „România Mare”) n-are rost să mai scriu. Nu ţin minte, însă, ca în vreuna din ocazii vreun „centru de monitorizare” să-mi fi întins mâna.

Nu vreau să afirm prin asta c-aş fi fost dizident (n-am fost!) sau că articolele scrise de mine au cine ştie ce valoare. Probabil că n-au. Vreau doar să spun că în materie de minciună, insinurare veninoasă şi manipulare a textelor mele sunt definitiv vaccinat. Astfel încât, parcurgând rândurile spumegând de furie semnate de domnii Marco M. Katz şi Alexandru Florian (vezi „România literară”, nr. de faţă, pg. 21) n-ar trebui să spun decât: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Însă după ce, în sinea-mi, i-am iertat pe loc, demonul dialectic a năvălit cu întrebarea insidioasă: „Dar dacă ştiu?” Într-adevăr: dar dacă aceşti domni ştiu la perfecţie să apese clapele a ceva ce noi credem