În jurul Războiului Civil din Spania s-a ţesut o întreagă mitologie ferm orientată. Această rapidă mitologizare cuprinde o parte bună - fixarea în conştiinţa publică a unui eveniment excepţional; partea rea este însă că mitologia la care facem aluzie s-a constituit într-un mod scandalos de unilateral. Mai precis, aproape toată încărcătura afectivă şi ideologică ce însoţeşte în conştiinţa colectivă Războiul Civil spaniol rămîne majoritar de stînga. Condusă - vizibil sau invizibil – de la Moscova, această valorificare pro-comunistă a tragediei naţionale ce a însîngerat Spania între 1936 şi 1939 are, se vede, viaţă lungă: mentalul nostru se sufocă pînă astăzi sub clişeele cu care am fost intoxicaţi mai mult de jumătate de secol, clişee care au văzut mereu în republicanii spanioli nişte biete victime şi în cei care i-au combătut – nişte fascişti blestemeţi.

Realitatea a fost cu totul alta – şi ea începe să iasă la iveală cu mare întîrziere, doar după ce Spania a devenit o democraţie în sensul deplin al cuvîntului, adică doar în ultimii ani. Revolta armatei şi a unei mari părţi a populaţiei contra regimului republican, în iulie 1936, a fost provocată de guvernarea catastrofală a unor politruci socialo-comunişti ajunşi la putere şi mai ales de asasinatele neîntrerupte organizate de bande progurvernamentale înarmate (faimoasele “comitete”), contra cărora guvernul legal nu putea sau nu voia să facă nimic. Dacă nu s-ar fi bucurat de o puternică bază de susţinere, mişcarea Generalului Franco n-ar fi ieşit victorioasă. Evident, ca în oricare război civil, monopolul ororii n-a aparţinut nici uneia dintre părţi: se pare că, de multă vreme, o lege matematică nescrisă şi subtilă a decis că, într-un conflict intern sîngeros, numărul crimelor se împarte în mod egal între cele două tabere beligerante.

N-are importanţă! Mitologia Războiului Civil spani