Prin ’87, ’88, purtam discuţii lungi cu Radu Cosaşu pe culoarele Casei Scînteii. Bîrfeam şi cîrteam, iar dacă mai apărea şi dl Albala făceam un mic pocher din replici literar politice. Plusînd fiecare pe cît îl lăsa inspiraţia de moment. “Mîna” se încheia cu o observaţie mai miezoasă a vreunuia dintre jucători urmată de cîteva secunde de tăcere admirativă a celorlalţi doi. Atunci l-am auzit pe Cosaşu teoretizînd birul pe talent. Se apropia nu mai ştiu ce prilej de glorificare a lui Ceauşescu. Se făceau obişnuitele comenzi de articole. Vînătoarea de semnături, cum îi zicea Roger Câmpeanu. Oferte existau ele, de rămînea marfă şi pentru data viitoare. Supraveghetorii politici ai revistelor aveau însă o nemulţumire cu care hinghereau redacţiile. Voiau să se mai diversifice semnăturile – adică să mai scrie şi de-alde ăştia care ţineau pe sus coada esteticului. Răposatul Platon Pardău găsise o formulă diplomatică în numele căreaia întindea cîrligul - îţi cerea un eseu politic de actualitate. Vasile Băran îţi cerea de la obraz să scrii ceva despre Tovarăşul. Dacă îl refuzai, te căina că nu-ţi cunoşti interesul şi te pîra la Secţia de Presă. Altfel era simpatic şi avea o vervă de povestitor oral încercat. Rîdeai pînă te lua sughiţul de istorioarele pe care le spunea.

Şi vorbind cu Radu Cosaşu şi cu tizul său cu papion şi mînecuţe, Radu Albala, care părea ieşit dintr-un film american al anilor ’40, în rol de ziarist, zice autorul Pelecinematecii din România literară: “|ştia vor să pună bir pe talent, dacă nu mai pot să-l cumpere.” Tăcere admirativă. Era mîna lui Cosaşu.

Mai trec nişte anişori. Vine libertatea. Se împuiesc editurile şi din cîteva zeci ajung cîteva mii. Prin 90 te luau de rever editori de care nu auziseşi să-ţi ceară o carte.

Iarăşi mai trec nişte anişori. Editurile îţi cer cărţi, dar să fie romane, nu povestiri,