Mai menţionăm şi cîteva rînduri echivoce privind colaboraţionismul marilor noştri critici (G. Călinescu fiind mai înainte incriminat, corect, zicem noi, pentru „publicistica sa dezgustător-propagandistică”): „Faptul că Vianu sau Călinescu au existat ca nume şi prezenţe în aceste timpuri grele a făcut posibilă treptata «recuperare» a lui Lovinescu sau Maiorescu – spre a folosi un exemplu”. Oare? „Recuperarea” în chestiune a venit într-un tîrziu, în cadrul unei „liberalizări” dozate de forurile ideologice, care nu s-au sinchisit prea mult de un G. Călinescu şi care, oricum, nu-l consultau pe un T. Vianu. Evident, ni s-a părut extrem de dură şi întristătoare reducţia unui autor de anvergura lui Paul Goma, admitem: controversabil şi amendabil în destule locuri, la „o viziune latrinară asupra lumii şi oamenilor, viziune extinsă în chip delirant” (jurnalele d-sale sînt calificate drept „imunde, semidemente”). Aci eseistul s-ar fi cuvenit să se oprească mult mai mult, să-şi demonstreze punctual „decepţia enormă” printr-o analiză atentă, care l-ar fi făcut poate să şovăie, oricîte rezerve ar fi acumulat, în faţa unei concluzii atît de infamantă. Credem că probitatea preopinentului nostru rămîne debitoare cu o asemenea analiză a unui subiect „exploziv”.

Dar aderăm la alte foarte numeroase aprecieri ale lui Gelu Ionescu asupra scriitorilor contemporani, neconvenţionale, mordante în justeţea lor, care contravin clişeelor încă puternice. Aşa cum am văzut şi dintr-un citat anterior, în calitate de director al Editurii Cartea Românească, cea mai importantă editură din România în anii ’70, Marin Preda era departe de-a face figura unui ins curajos, aplecînd urechea la spusele unui Adrian Păunescu şi bineînţeles neînvoindu-se a indispune „forurile”. Aflat în anticamera cabinetului directorial, în care intraseră mai înainte Alexandru Paleologu şi Geta Dimisianu, pent