Sînt matinală. Adică, mă trezesc devreme dar nu-mi place să sar din pat. Îmi place să stau, să mă uit pe geam, să mă pierd în valurile gîndurilor şi imaginilor din mine. Să mă acomodez uşurel cu ziua, cu mine, cu ceilalţi. Îmi place să asist cum zgomotele cele mai diverse acaparează strada, curtea, pe mine. Cum nemişcarea se transformă în mişcare, în activitate. Îmi place să mă predau ultima. De ceva vreme, ani, treaba asta se petrece doar în vis. Indiferent la ce oră mă culc, la 7.30 aud glasul voios şi plin de acute al băiatului meu: “Maaamaa! M-am sculat! Puţulica face pipi!” Cu această frază îmi încep fiecare dimineaţă. Urmează un ritual răvăşitor, care nu se va schimba cel puţin încă zece ani de acum încolo. Ziua se prăvăleşte peste mine, eu pe scări, cu copilul în braţe, începe teroarea micului dejun, ameninţările, pedepsele, laptele băut cu lingura, presiunea orei de mers la grădiniţă, dezbrăcatul, îmbrăcatul, ştersul lacrimilor… După plecarea lui, caut să mă recompun din deranjul infernal din casă, din hainele azvîrlite peste tot, din vacarmul care îmi vuieşte încă în creier. Şi la prînz se întoarce. Şi cînd îmi spune, cu ochii închişi pe jumătate, “ iubiţeala mea, nu mă deranja, vreau să mă joc cu timpul”, mă scufund, voluptos, în mierea cuvintelor şi dispar! Mă încunoştiinţează, cu o insistenţă teribilă, că vrea să se facă gunoier, soldat în Parcul Carol, poliţai...numai bucurii. Eu îi explic că orice trebuie făcut serios şi cu pasiune. Acum vreo săptămînă, la sfîrşitul obişnuitei înşiruiri a adăugat preţios. “Vreau să mă fac Aznavour. Charles Aznavour. Ce, n-ai auzit de el?”. Îşi pune CD-ul singur şi cade în extaz. “Cum ştie el, Charles, că noi sîntem aici şi că-l ascultăm, habar n-am!” Cel mai tare îi place “la moeme”. Acum spune corect, “la boehme”. Şi cu asta consideră că ştie şi limba franceză. Nu vrea să înveţe decît limba română, iar oamenii de