Îmi pusesem de mai multă vreme în minte să urmăresc starea actuală a cîmpului lexical al noţiunilor de sărăcie / bogăţie. Poate că acum e momentul cel mai potrivit (în tradiţia cronicii de Crăciun sămănătoriste, menţinută de episoadele caritabile de sezon ale serialelor de televiziune), chiar dacă în cele ce urmează subiectul va fi doar schiţat. Limbajul jurnalistic, cel politic, registrul colocvial nu pot să evite o temă permanentă şi – la noi – resimţită ca foarte acută. În principiu, ar merita văzut care sînt conotaţiile afective şi judecăţile evaluative pe care se bazează în discursul public actual selecţia termenilor. Baza ideologică a alegerii poate fi diferită şi nu întotdeauna explicită: săracul-destinat, săracul-vinovat, săracul-victimă; bogatul-norocos, bogatul-merituos sau cel criminal.

O interesantă analiză din punct de vedere istoric a acestui cîmp lexical realizează Ligia Livadă-Cadeschi, în volumul său De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Nemira, 2001. Autoarea compară evoluţiile semantice şi utilizările vechi – în documente, legi etc. – ale unor termeni ca sirac, siromah, mişel, calic – ajungînd pînă la Craii de Curtea-Veche (în pagini pe care nu le citisem cînd, acum cîteva luni, am reluat în această rubrică subiectul); în finalul capitolului, sînt prezentate cu prudenţă cîteva concluzii interesante: „Săracul, că e vorba de cel de pe stradă sau de cel căzut în lipsuri materiale, originar fiind dintr-un strat social avut sau chiar bogat, e o prezenţă în general discretă în ţările române (...). În general, termenii folosiţi nu sunt peiorativi (...). Conotaţiile negative ale limbajului despre săraci apar la începutul secolului al XIX-lea (...). Plecând de la vocabular, putem presupune că, în spaţiul românesc şi în perioada de timp abordată aic