Sunt poeţi pe care uneori poezia riscă să nu-i mai încapă. În sensul bun şi nobil. Ori de câte ori a simţit asta, Şerban Foarţă şi-a revărsat acumulările lingvistice extraordinare, dar şi pe cele într-ale poeziei în sine, scriind eseu. Cei care n-au citit volumele Afinităţi afective şi Afinităţi selective ştiu puţine despre poetul omofoniior şi al tautofoniei.

Cu erudiţia-i şi spiritul asociativ bine cunoscute, Şerban Foarţă face figura (senină) a unui cavaler livresc pornit cu surle şi cărţi într-un turnir de 30 de pagini luptându-se corp la corp cu cele câteva secole în care toposul „ubi sunt” şi refrenul villonesc „où sont les neiges d’antan?” au scris istorie lirică. (Nici n-am început bine, şi uite cum am ajuns să scriu!) Şerban Foarţă îşi împarte ineditul eseu în două secţiuni. Prima, Ubi sunt..., este o fascinantă incursiune în istoria poeziei, dacă vreţi, pe urmele motivului şi refrenului retoric, mergând din aproape în aproape pe firul lung al poeziei, dincolo de graniţele secolelor, ale culturii şi limbii sau ale curentelor poetice. (Uneori şi dincolo de puterile mele în a face aici o prezentare pe măsură.)

Şerban Foarţă pleacă de la această secvenţă retorică şi de la Villon, ajunge repede la Wittgenstein, Nichifor Crainic şi Beckett, se întoarce la prorocul Zaharia, citează din Montale şi Delavrancea, face o referire la Derrida şi Epstein, îşi aminteşte de Valéry, Keats, Barbu sau Rubén Darío, vorbeşte de Horaţiu şi Freud, pentru ca apoi să facă un salt la Goya sau la Păstorel Teodoreanu. Iar aceştia sunt doar câţiva! Principiul este acela nărăvaş al bulgărelui de zăpadă rostogolit cu graţie pe nişte câmpuri, numai că aici nu e vorba de umor, ci de amorul absolut faţă de poezie care îl inspiră în prestidigitaţia cu versurile poeziei lumii, din toate timpurile şi limbile pământului. Şerban Foarţă caută avid (şi găseşte) în toa