Cînd în 1697, Charles Perrault (1628-1703) publică volumul care l-a făcut celebru, Poveşti sau basme de odinioară cu moralităţi, el strecoară în imaginea de frontispiciu, ce reprezintă o bătrînă istorisind copiilor, seara, lîngă foc, şi un al doilea titlu, Poveştile Mamei Mele Gîsca, prin care îşi recunoaşte, s-ar părea, datoria faţă de sursa anonimă, folclorică. Mama, Lelea, Mătuşa Gîscă - numită uneori şi Barză - era, fără îndoială, în epocă, o imagine emblematică pentru povestitorul popular.

Dar relaţia poveştilor lui Perrault cu cele tradiţionale, istorisite odinioară de “Mama Gîsca” (după cum ne-o arată frontispiciul desenat de Perrault însuşi - aceasta toarce lîna şi deapănă totodată caierul poveştii, seara) este ceva mai complicată.

S-a spus, pe drept cuvînt, că Perrault ne propune un joc-joacă cu povestea tradiţională, într-un echilibru foarte schimbător între tradiţional şi modern, joc şăgalnic care, printr-o ironie a sorţii, se perpetuează şi acum, cînd autori contemporani repovestesc, recitesc, rescriu, sau, cu un termen mai snob, foarte la modă în alte părţi, “revizitează” poveştile lui Perrault, devenite între timp clasice, dîndu-le amprenta modernităţii lor.

Să nu uităm că Perrault a susţinut, într-una din dedicaţiile sale programatice, cea la Dorinţele ridicole, că nu materia, subiectul (cîrnaţii de porc, visaţi de tăietorul de lemne cel sărac, în basmul cu pricina) au însemnătate într-o poveste, ci modul de a spune. Şi aceasta justifica într-adevăr gestul lui de pionierat, la sfîrşit de secol al XVII-lea, de a aşterne pe hîrtie, de a da o formă scrisă şi cultă poveştilor istorisite de către doici şi babe, îmbunătăţind şi înfrumuseţînd povestea cam “seacă şi simplă” cu ceva “agremente” şi “ornamente”, îmbrăcînd “morala lăudabilă” într-o “povestire jucăuşă, poznaşă” (Charles Perrault, Histoires ou Contes du te