Sunt un cititor voyeurist, avid de biografic, de orice informaţie care trece dincolo de statutul de autor şi de aceea nu am neapărat nevoie de notorietatea vreunui nume sau de girul unui destin de excepţie pentru a-i citi jurnalul. Argumentul funcţionează deocamdată şi pentru Mai nimicul nostru (Jurnalul din Noaptea 1949-1989). Prin subtitlul dintre paranteze Mihai Bogdan, autorul, m-a făcut să cred că este vorba despre un excurs prin istoria diabolicului regim comunist, dar lucrurile nu prea stau aşa. Politicul ocupă un loc nesemnificativ în jurnal, cel mult un background ce se ridică din când în când din zona subliminalului. Aşadar, lunga Noapte este ori o contextualizare a producţiei diaristice prin amprentarea temporalului cu o semnificaţie politică indirectă, fie metafora unei inteligenţe sensibile şi extrem de permeabile faţă de colţurile mai umbrite ale existenţei pe care le augmentează apoi până la întunecarea deplină, un soi de poziţionare perenă în epicentrul minusurilor vieţii.

Mihai Bogdan nu a scris un jurnal intim. O recunoaşte în câteva ocazii, dar dincolo de mărturia sa observaţia se poate susţine singură prin câteva argumente. În marea lor majoritate paginile sunt văduvite de firescul cotidian, de prea-omeneştile banalităţi, de nimicurile care dau culoare unei vieţi, aşa că zona privatului, a intimului este într-un sensibil reflux. În rest, în cam vreo 345 de pagini... ,,o amestecătură informă de poezii, eseuri, filozofie ceva mai sistematică, alteori doar pure-amintiri, proză poetică, teatru, simplenote ş...ţ. Tot ce am făcut până la urmă a fost un simplu lirism de abstracţiuni, doar afirmaţii simple, gândul nediferenţiat care n-a ajuns la rigoarea esenţială a gândirii.” Dacă ,,lirismul de abstracţiuni” n-are ancore prea adânc înfipte în contingent atunci măcar opţiunea unei intimităţi întru spirit cu autorul să rămână viabilă. Ace