Intr-o nervoasa, chiar otarita i-as zice, cronica grabita la Festivalul National de Teatru, aparuta intr-un cotidian englezesc, sub o semnatura oficializata de decenii bune1, sint puse alaturi, pe doua paliere, la asa da si la asa nu, patru spectacole prezentate in acest festival. N-ar fi nici o pricina de gilceava, orice cronicar are dreptul sa scrie, si la noi si oriunde altundeva, ceea ce crede si simte despre ce-a vazut, asumindu-si evaluarile in functie de propriile criterii si in limitele de intelegere ale publicului sau tinta. Nici faptul ca unele cotidiane romanesti au reactionat rapid, chiar a doua zi, creind un subiect din citeva acide citate, nu e de mirare. In fond, poate fi chiar terapeutic sa nu ne laude mereu strainii, in atmosfera noastra de dulce si suficienta autocontemplare „culturala“. Si aici, si pe alte meridiane, cronica de intimpinare, atit cit a mai ramas, e, de obicei, un soi de reductie la „impresia artistica“, cu note mari si cu note mici, a unei mincari sofisticate, mai bune sau mai rele, care „ti-a placut“ sau nu „ti-a placut“.

Ce mi se pare tentant, plecind de la aceasta, in fond, atit de banala intimplare, care pune pe talerele balantei, pe de-o parte, Trei surori in regia lui Radu Afrim si Romeo si Julieta in regia lui Bocsardi Laszlo (ambele de la Sfintu Gheorghe, cu cele doua companii, cea romaneasca si cea maghiara), si pe de alta Gindacii lui Witkiewicz, pus de Tompa Gábor si Pietonul si furia, montat de Alexander Hausvater, nu e micul scandal de bucatarie care ar dori sa ingroape doi regizori, tineri inca, si cu mare priza, si de public si – oarecum – de critica, din Romania. Provocarea are mai multa adincime, asa ca imi propun, in linia deschisa acum citeva luni de discutia despre anarhetip si teatru, o joaca de-a genul proxim si diferenta specifica, urmata de citeva ipoteze de lucru cu privire la adresabilitatea f