Imediat după '89 le ţineau de-o parte. Ici-colo, încercări timide de a pune măcar unul se soldau cu vociferări serioase şi atunci se retrăgeau iute ca nişte melci băloşi loviţi prin surprindere. Asta a fost în primele zile. Apoi, încet-încet, au băgat primul deget şi din mulţime au fost prea puţini care să reclame violul. Era deget cu experienţă, s-a spus. La mineriade au mai înşurubat unul. Adînc, pînă în vintre. Cu ochii bulbucaţi, de pe margine, unii îşi făceau cruce, alţii aplaudau respirînd uşuraţi ca după clismă. În astfel de condiţii, Vadim Tudor şi România Mare au apărut fără eforturi majore şi uite-aşa au mai înfipt unul, iar peste cîţiva ani l-au făcut să cînte cu glas de Loghin şi Dolănescu şi să dea cu piciorul în mingea ţinută de Mitică Dragomir. Nimeni n-ar putea spune cu exactitate cînd l-au proptit pe-al patrulea. Locul se lărgise, aşa că a intrat de-a valma şi cel al foştilor securişti transformaţi peste noapte în cîini de pază ai democraţiei şi al foştilor utecişti crescuţi mari şi metamorfozaţi în clasă politică. Al cincilea l-au strecurat la alegerile din '96. Era mic, l-au făcut mare şi apoi au început să-i dea ba chipul lui Emil Constantinescu, ba pe-al lui Victor Ciorbea. Şi tot nu s-ar fi zis că e gata pînă cînd n-a apărut Vasile. Radu Vasile. Din acel moment a fost clar: intraseră cinci. Evident, au început să împingă. Mai întîi puţin, uşor, pentru salariile mari din AGA, apoi pentru
indemnizaţii sporite pe măsura somnului din Parlament, pentru privatizări cu cîntec, trafic de influenţă, ţigarete, Românii eterne şi fascinante. Au început să se audă voci ale nemulţumiţilor şi aşa a apărut ideea de a mai înfige cinci. Pentru început, cele ale baronilor locali. Unul de-al lui Mischie, unul de-al lui Oprişan, unul de-al lui Mazăre. N-a zis nimeni nici pîs. Erau degete din teritoriu şi pe lîngă ele a mai mers strecurat şi cel de la c