Perpetuitatea inceputurilor

Cum se poate restitui creatiei, care minuieste expert instrumente inalt verificate, infailibil eficiente, o bucurie scutita de blazare si de plictis repetitiv, o emotie infrigurata, asemenea cu aceea a inceputurilor? Prin Marcel Duchamp chestiunea primise un raspuns de o negativa radicalitate. Pictorul care, tinar, stirnise tumultuos comentarii, prin Nudul sau coborind o scara, obiect de acut interes la Armory Show, la expozitia de rascruce din 1913, s-a dezis apoi, ca de o practica nedemna, de tot ce ar fi insemnat confort al continuitatii, acumulare fara suspiciune.

Suspendat in putinatatea ironica a conceptului, gestul facerii si-a pierdut inocenta cantitativa, pictorul s-a deturnat de la traditionala comuniune cu mijloacele retiniene, nemaivoind pentru sine o profesionalitate inteleasa in chip restrins, fizic, ca o servitute manuala, fara acces la neastimparul ideii. Fata de aceasta resemnata damnare, humorul lui Duchamp reactiona casant: „De cind generalii nu mai mor calare, pictorii nu mai sint obligati sa moara la sevalet“.

Dispus, inainte de orice, „sa se amuze“ – e termenul ce revine frecvent in interviurile lui, detasat lucide –, Marcel Duchamp se scutura de perspectiva unei productivitati bine reglate – luna si tabloul –, ca de un cosmar unde i s-ar incheia dezastruos inventia. Dar nu recuza rabdarea, altfel indaratnica si artizanala, care l-a facut sa revina, ani intregi, asupra unei stradanii minutioase, punind in joc mensuratii atente si devotiunea unei iluzii alchimice.

Le grand Verre si insolitul unei atare proiectii – un obiect care ar comporta o a patra dimensiune, invizibila –, Duchamp le-a purtat indelung in minte si in bagaje, in stramutarile sale dintre Paris si New York. Si, mai ales, le-a denumit nu printr-un termen comod din panoplia conventionala – tablou, desen –, ci