Pe vremea cînd a apărut Dilema (adică acum 11 ani), românii erau împărţiţi în două: fanaticii pro-Iliescu şi fanaticii anti-Iliescu. Într-un asemenea context, a fi "dilematic" era iritant la culme, pentru ambele tabere. Astăzi, pro-iliesciştii s-au stabilizat: iubesc conjugal, duios, bătrîneşte, fără ohtături defensive, iar anti-iliesciştii s-au resemnat: l-au votat pe fostul duşman în toamna lui 2000, au contemplat sideraţi noul consens dintre preşedinţie şi monarhie, au primit decoraţii la Cotroceni. Au obosit să urască şi nu mai au pe cine iubi. A fi "dilematic" a devenit o banalitate, o stare de spirit naţională. Au apărut (şi probabil vor mai apărea) o sumedenie de dileme noi, pe fundalul de continuitate pe care îl asigură tranziţia. Din elitist şi suspect, spiritul dilematic a devenit popular. Românul e hărţuit, clipă de clipă, de opţiuni imposibile: să stea? (e rău), să plece? (nici vestul nu mai e ce-a fost). Să reconsidere nostalgic comunismul? (nici chiar aşa, n-am murit degeaba) sau să construiască capitalismul? (nu e, totuşi, ce-am crezut, are racile). Să petreacă sărbătorile la Sinaia? (e scump) sau în Tunis? (n-au zăpadă). Să se uite la televizor? (e enervant) sau să-l închidă? (ca să facă ce?). Să lucreze la stat? (e salariu mic) sau la particular? (e nesigur). Să voteze cu Năstase? (e arogant şi pesedist) sau cu Stolojan? (n-are farmec şi e fesenist). Să o prefere pe Andreea Marin? (prea face pe fetiţa) sau pe Mihaela Rădulescu? (prea face pe deşteapta). Să se dea cu păltinişenii? (sînt cam reacţionari) sau cu postmodernii (prea sînt progresişti). Să încurajeze CNSAS-ul? (ne bagă-n ceaţă pe banii noştri) sau să-l înfiereze? (face şi el ce poate!). Să intre în politică? (e murdară) sau să stea deoparte? (dacă nu noi, atunci cine?). Să facă studii superioare? (cere muncă) sau să înveţe o meserie? (cere muncă). Să fie de partea americanilor? (Bush