Din septembrie 2001 încoace, am auzit de cîteva ori oameni destul de cultivaţi spunînd că terorismul îşi găseşte în chiar doctrina islamului o anume justificare. Că, în Coran, războiul şi virtuţile combatante sînt lăudate şi, ca atare, islamul incită la luptă, în vreme ce creştinismul e o religie a iubirii, a milei şi a păcii. Uşurinţa cu care punem atrocităţi şi crize pe seama calităţii intrinseci a unei religii (religia celuilalt, evident) e dovadă de lene mentală, dar e şi efectul inculturii în materie de religie: de religie pur şi simplu, de islam în mod special. Ce ştie astăzi omul comun, în România, despre islam? Ştie, sau generaţia mea ştia că turcii musulmani i-au asuprit pe români, care au rezistat păstrîndu-şi credinţa şi au apărat Europa de valul Semilunei (deşi, s-a observat de multe ori, drumul otomanilor spre Occident nu trecea prin Ţările Române). Aceiaşi turci au devenit astăzi mai simpatici, dat fiind amorul lor pentru Hagi şi Lucescu. Dar nici în publicul cultivat nu există mare interes pentru temă. Europa modernă a uitat în mare parte de acea translatio studiorum care, în secolele XII-XIII, a adus în Occident, de-a lungul centrelor savante ale islamului, filozofia greacă (genial comentată de musulmani). Europa modernă a scăpat şi de frica Marelui Turc, iar România şi-a cîştigat condiţia de stat modern prin ieşirea de sub tutela otomană, aşa încît, spiritual, cultural şi politic, islamul părea pînă de curînd marginal, exterior, neinteresant; era doar amintirea unei "vîrste sumbre", cînd teritoriile române ar fi fost captive într-o arie de civilizaţie care le-a împiedicat să facă pînă tîrziu joncţiunea cu istoria Occidentului şi cu modernitatea. Cartea lui F. Schuon, Să înţelegem islamul, pe care am tradus-o la Humanitas în 1994, a fost, mi s-a spus, un mare insucces ca vînzări. Nu exista pe piaţă interes pentru subiect. Acum, cînd sîntem cev