Cu cît se apropie "orizontul 2007" (sintagmă deja intrată în uzul şi abuzul integratorilor noştri europeni), cu atît devine mai agitat şi mai nevricos discursul public despre aderarea la UE. Oficialii guvernamentali vorbesc despre 2007 cu un aer triumfal şi reacţionează tăios faţă de oricine critică acţiunile executivului ori îşi pune întrebări cu privire la posibilitatea de a încheia procesul în timpul scurt care a mai rămas. Oficialii de rang mai mic (primari, prefecţi, activişti de rangul doi ai PSD) au învăţat pe dinafară cîteva fraze care "dau bine" şi le tot repetă, raportînd realizări într-ale acquis-ului, la fel cum pe vremuri raportau realizări şi îşi luau angajamente în întrecerea socialistă. Specialişti, în vechiul regim, în vopsirea gardului înainte de vizita secretarului general, ei sînt oricînd gata să-l revopsească în culori pro-europene dacă îi întreabă de sănătate inspectorii de la Bruxelles. Gazetarii pendulează între a reproduce limbajul tehnic din negocierile cu UE şi a lansa teme ceva mai concrete: recent, am înregistrat "primul val" de subiecte despre efectele integrării în viaţa de toate zilele a poporului (tăierea porcului cu anestezie, cipuri pentru vaci etc.). Intelectualii cu funcţii administrative sau cu interese la partid sînt oricînd dispuşi să vorbească despre "marile noastre valori culturale" şi au permanent în buzunar lista scurtă de exemple (Eliade, Cioran, Enescu, Brâncuşi) care, nu-i aşa, demonstrează că "am fost dintotdeauna în Europa" şi "am dat culturii universale" etc. etc. Ameţit de toată această vorbărie, poporul începe să simtă ceva care nu-i place: că Europa "îi cere", că integrarea îi strecoară pe sub uşă aerul rece al schimbării, că "ţara e condusă de la Bruxelles", iar Occidentul n-o să ne dea la toţi maşini străine, aşa cum credeam pe la începutul lui 1990. Şi, în general, n-o să ne dea. "Europa" şi "integrarea"