Noi şi ei, după 2003 Sfîrşitul de an este un bun prilej de bilanţuri entuziaste, de retrospective nostalgice şi sinteze dactilografiate la maşina cu caractere mari. Interesant este că, întotdeauna, anul care a trecut e plin de zaharicale colorate - inflaţia a scăzut periculos de mult, iar produsul naţional brut a crescut spectaculos, mult peste modestele performanţe ale fostelor noastre colege din CAER. Imaginea României are o rezoluţie net superioară, e vizibilă şi de pe faţa nevăzută a Lunii, iar corupţia a fost strangulată cu fularele primite în dar de senatorii ce străbat lumea de dragul nostru. Cu toate astea, absolut întotdeauna, anul ce urmează e prezentat în culori mai sumbre. Invariabil este vorba de un an decisiv pentru intrarea în CEFTA, în Uniunea Europeană, în NATO sau SEATO, în lumea bună sau în cine mai ştie ce. Iar dacă urmează un an electoral, clar-obscurul creşte, ca să zic aşa. Să ne unim eforturile, să reflectăm cu responsabilitate şi să nu mai crîcnim la măsurile guvernului (obicei prost şi nedrept, căci, se ştie, guvernul ar fi mult mai culant, dacă n-ar fi pretenţiile absurde ale UE, FMI, WB, US, RSPCA ş.a.). Burtoşii care ies pe scările Palatului Victoria îi privesc cu duioşie pe slăbănogii sindicalişti şi, privindu-i galeş, le explică: Nu putem, nu ne lasă Occidentul! Ce-i drept ni se oferă şi speranţe - autostrada către Constanţa se va prelungi cu trei kilometri, Doroftei va primi o medalie, iar programul C&L va fi extins la întreaga populaţie. Evident, cu excepţia celor care n-au votat constituţia, a celor care traduc "fără suflet" analizele de la Bruxelles şi a ziariştilor care nu-şi văd de treabă. Mă rog, aceştia din urmă nu sînt chiar mulţi şi pot fi convinşi uşor - o mandibulă ruptă la Timişoara, o fractură la Sfîntu Gheorghe, o maşină spartă la Bucureşti şi treburile reintră în normalitatea pe care ne-o dorim. Şi noi, dar şi per