O rubrică de "observaţii şi comentarii" pe tema prezenţelor religioase din viaţa publică? Nimic dintr-o gazetă nu pare sau poate să fie mai palpitant şi mai frivol. Palpitant, atîta vreme cît religiosul înseamnă creaţie pe temeiul tradiţiei, aventură spirituală insolitantă şi mai ales gînd oblic, neconformist. Frivol, pentru că tot ce merită cunoscut în faptul religios este spontan învăluit de tăcerea disciplinei arcane: a verbaliza inefabilul, a sporovăi în orizontul divinului e totuna cu a fluiera în penumbra unui templu. Dacă templul e părăsit, impietatea devine scuzabilă. Dacă sacrilegiul atrage mînia gardienilor, înseamnă că rostul său alarmant va fi fost atins. Mă încumet, aşadar, pe această cale. O fac fără pretenţii misionare, liber de orice impuls predicatorial sau moralizator. Şi asta nu pentru că vremea moralei declină sau pentru că, spre a fi transmisă, palpitaţia misterului nu se poate lipsi de frivolitatea autorlîcului. Atunci, de ce? Primul motiv e legat de bucuria cu care am participat, din celălalt capăt al Europei, la conceperea Dilemei vechi. M-am simţit mereu în rezonanţă cu publicaţia întemeiată de Andrei Pleşu, aşa încît mă cucereşte şansa renaşterii sale într-o formulă mai dezinvoltă. Al doilea motiv este acela că, potrivit celor mai lucide constatări, jurnalismul religios - pe care, în ce mă priveşte, l-am părăsit treptat - are încă nevoie de impulsuri concrete. Ar fi desigur o exagerare să susţin că-mi revine datoria de a-l "salva". Dar poate că, printr-un umil efort, am cel puţin căderea de a-l sprijini. În fine, cred că faptul religios rămîne şi astăzi cea mai fină oglindă a unei societăţi. În această oglindă se reflectă, pînă la urmă, starea naţiunilor, a regiunilor şi continentelor, dialectica marilor tendiţe ideatice sau doar evoluţia stilurilor de viaţă, a sentimentelor majoritare şi a revoltelor izolate din care se vor cristali