Poate mă înşel, dar parcă în ultimii 14 ani nu s-a folosit cu mai multă încăpăţînare, pe hîrtie şi pe sticlă, persoana întîi plural, acest totalitar "noi". Parcă niciodată - nu, nu mă înşel - acest "noi" nu a fost consumat atît de firesc şi mecanic; a nins, a viscolit, a troienit cu "noi, românii, nu avem", cu "noi, românii, nu sîntem". Parcă nicicînd - dar dacă mă înşel e din cauză că am mai luat un an şi am mai dat un kil... - "noi, românii" nu a fost atît de decis articulat la plural. Evenimentul zilei şi-a întrebat cititorii ce cred ei că "le lipseşte cel mai mult românilor" şi toate cele 7 răspunsuri, alese din nu se ştie cîte, nu au ezitat să generalizeze la scara întregului popor: "Românilor le lipsesc banii... Românilor le lipsesc sănătatea şi banii... Românilor le lipseşte curajul de a spune adevărul... Românilor le lipseşte o opoziţie creştin-democratică unită şi puternică... Românilor le lipseşte un Vlad Ţepeş din import.... Românilor le lipseşte un loc de muncă... Românilor le lipseşte demnitatea"... Fiecare răspuns era însoţit de numele şi prenumele şi oraşul cetăţeanului - un Teodorescu, un Braşoveanu, un Hagi (Cornel!), un Costică (Coman!), un Dobrescu etc., dar absolut toţi, ca într-un cor pe o singură voce, aveau curajul să-şi judece neamul cu vigoarea articolului hotărît, uitînd de sine, de persoana sa la singular. După fiecare răspuns, îmi venea să mă pronunţ în dialectul ceauşist: chiar tutulor...? Timişoreanul care telefona scurt că "românilor le lipseşte demnitatea" se avea şi pe dînsul în vedere? Nu? Atunci se schimbă radical socoteala. Mie, unuia, dacă aş şti că la Timişoara (mîine în toată ţara!) există un singur cetăţean român demn, mi-ar fi suficient ca să nu mai generalizez la nivelul întregii naţiuni şi aş striga ca Diogene: "iată omul!", folosind neplăcut de nuanţatul numeral nehotărît: "unii" sau "mulţi" români nu sînt demni, aşa