Mi-a trecut prin ţeastă - aceeaşi ţeastă prin care trec unde electromagnetice cu pasageri misterioşi şi stupidităţi înmărmuritor de profunde - că practica scrisului săptămînal este în detrimentul acelei stupidităţi mai detailate căreia mi-am dedicat viaţa de cînd ştiam mai multe, la Ursuline Elementară. Curgînd săptămînal pe pagină, am devenit un semafor mulţumit să-şi ridice şi să-şi coboare braţul ca să lase trenurile în trecere. Tot omul are cincizeci de idei pe zi, dar numai cronicarul are hutzpah să le aştearnă pe hîrtie. În Ziua Judecăţii, scriitorii zgîrciţi aşteaptă verdictul într-un salon micuţ, aşezaţi în fotolii moi cu robinet de şampanie, dar cronicarii, săracii, stau în picioare la coadă într-un hambar imens care miroase ca dracul. Adevărul este că-n ierarhia mîzgălitului cu cerneală zgîrciţii de vorbe ocupă topul aerisit, pe cînd prolificii parolişti stau ghemuiţi pe dedesubt. Cititorul meu deja vede că pînă şi-n această notă de adieu cronicarul cade în viciul obişnuit. Dar o notă de adieu este o notă scrisă cititorului român pe româneşte de cronicarul vostru american care, pînă în acest moment, vorbea superb în limba română tradus de Ioana Avădani. Îmbrăcat în veşmintele Ioanei, m-am plimbat pe bulevardul Dilemei fără ruşine. Acu's cam gol-goluţ, dar trebe s-o spun

pe limba maternă că m-aş simţi cam prost să plec de la voi mascat. Numai un bădăran şi-ar părăsi iubita la telefon. Şi iubiţi de mine aţi fost, cititorii mei, iertaţi-mi opiniile şi certitudinile insuficient de dilematice. Vă asigur că-s un dilematic născut şi că o să rămîn dilematic pînă mă convinge Newton c-a avut dreptate. Ca scriitor american, am avut norocul să fiu născut în România, ceea ce mi-a dat oportunităţi vaste să dilematizez ţara mea adoptivă şi optimistă. Am amestecat confuzie onestă, poezie intraductibilă (în orice limbă) şi paradoxuri salubre în optimismul autoh