Jean Marie Magnin a scris o voluminoasă şi meticuloasă teză de doctorat despre noaptea în teatrul lui Shakespeare (La nuit dans le théâtre de Shakespeare et de ses prédécesseurs, Université Montpellier III, 1977). El a socotit că 76% dintre scenele piesei Visul unei nopţi de vară se desfăşoară noaptea. Noaptea are, pentru imaginarul colectiv, o existenţă simbolică proprie, autonomă, în timp ce lumina nu poate fi concepută decît pe fondul obscurităţii. Lumina vine doar de la lună, corp celest misterios şi malefic, al cărui nume este citat, ne asigură Jean Marie Magnin, de 28 de ori, adică de 3,5 ori mai des decît în oricare altă piesă. Ne amintim că, în spectacolul lui Liviu Ciulei, luna domina scena, răspîndind o culoare roşie, ameninţătoare. În versiunea lui Felix Alexa, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, ea este redusă la dimensiunile unei siluete decupate, de culoare verde-gălbuie, pe care Puck o ţine în mînă. Este o deplasare de accent, de la potenţarea misterului, la reducerea lui la absurd. Visul este o piesă "tare", care începe cu o condamnare la moarte, continuă într-o efervescenţă erotică, mergînd pînă la acuplarea bestială şi sfîrşeşte prin reducerea nebuniei la parodie. Marjorie Garber afirmă că reprezentaţia cu Pyramus şi Thisbe, regizată de Peter Quince, cu Bottom ca vedetă, este o reluare parodică a însăşi acţiunii "Visului..." (Dream in Shakespeare. From Metaphor to Metamorphosis, Yale Univ. Press, 1974, pag. 81 şi urm.). De fapt, avem de a face cu o parodie după Romeo şi Julieta, piesă scrisă în acelaşi an cu Visul... (1595) şi care se situează pe locul al doilea faţă de acesta în privinţa frecvenţei scenelor nocturne (41%, după cum a socotit harnicul Jean Marie Magnin). Într-adevăr, dragostea care înfrînge opoziţia, sinuciderea partenerului la aflarea veştii (false) a morţii iubitei, în fine, moartea acesteia fac din Pyramus... o piesă aut