Acest prieten care, după ce mă felicită de Anul Nou, mă roagă să-i explic: cum se face că, în gaura unde l-au găsit pe Saddam Hussein, lîngă Coran stătea Crimă şi pedeapsă? Această necunoscută domnişoară de la un cotidian care mă întreabă la telefon cum îmi voi petrece Sărbătorile, dacă am brad de Crăciun ("daţi-mi detalii!"), ce voi face de Anul Nou?, "voi citi!", ce voi citi?, "Groucho Marx... memoriile lui Groucho Marx" şi ea mă roagă - cristalin şi energic - să-i dictez literă cu literă cum se scrie şi îi precizez: "cu G de la Gheorghe, cu...", la urmă întrebîndu-mă ce nume are eroul cărţii la care lucrez, "Eu..." îi răspund şi ea trage concluzia: "A, e autobiografică"... Aceste convingeri intime care n-au valoare dacă nu sînt puse pe două-trei voci contrastante, ca în orice fugă de Bach. Acest confrate care lucrează la o nouă revistă mondenă din Capitală, dispus să-mi comunice - între Statuia Aviatorilor şi Guvern - că pentru o poză ca aceea aflată în albumul de amintiri al fostului meu coleg de bancă din clasa a 7-a, la "Matei Basarab", o poză din urmă cu 50 de ani de la căsătoria civilă a actualului preşedinte al României, revista lui e gata să plătească pînă la 1.000 de dolari. Această profesoară de-ajuns de tînără care-i spune lui Andrei Gheorghe că ea ţine cu Vadim Tudor şi e de acord cu antisemitismul lui, "dar s-a schimbat!", îi replică Gheorghe, "nu s-a schimbat!", îl contrazice cu calmul celei ce ştie mai bine, "şi de ce eşti antisemită?", "fiindcă ei sînt răul în lume!", "da' cum vrei să intri în Europa cu ideile astea?", devine Gheorghe brav şi patetic, "da' eu nu vreau să intru în Europa!" şi acest Andrei Gheorghe care începe să ţipe: "ar trebui să te dau afară din sală!", dar nu o face (şi bine face). Acest fost consul al României la Chicago, jurist şi meloman, topit ca şi mine după Radu Lupu şi care îmi povesteşte pe larg cum de cîte ori con