Imediat ce se punea în mişcare maşina începeam să număr: unu, doi, trei... Număram în gînd, ascuns între bagaje (întotdeauna erau prea multe şi tata le înghesuia obligatoriu şi pe perna din spate), aşteptînd să văd fîntîna din capul satului. Cînd ajungeam cu numărătoarea la două mii patru sute trei, se vedea biserica de la stradă şi apoi fîntîna acoperită cu un capac de blăni încrucişate. Nu mai ştiu dacă-mi spusese cineva sau era numai o închipuire, dar eram convins că apa ei nu era bună de băut pentru că odată se înecase acolo o pisică. Oricum, nu-mi băteam capul, fîntîna era în capul satului, aşa că o mai vedeam încă o dată abia la sfîrşitul vacanţei. Aveau bunicii o altă fîntînă, cu apă bună, cea mai bună apă din lume. Pînă ajungeam în faţa porţilor mari, vopsite în roşu-cărămiziu, îmi lipeam nasul de geamul maşinii, privind atent satul: CAP-ul cu zece biciclete sprijinite de gardul de la intrare, casa Auricăi şi Aurica însăşi, ştirbă şi zîmbăreaţă, acoperindu-şi gura cu mîna după fiecare vorbă, Nicu ţiganu' înconjurat de cei unsprezece copii mereu murdari, cu burţile umflate (le spuneam rahitici şi ei ne dădeau cu pietre în cap, deşi habar n-aveam nici unii, nici alţii ce înseamnă cuvîntul...), tanti Codina-crăcănata, veşnic aşezată la poartă, pe băncuţă, atentă ca un radar la mişcările uliţei, şcoala mică şi terenul ei de fotbal cu porţi improvizate între zarzării mari crescuţi alandala şi, în sfîrşit, casa bunicilor, cea mai frumoasă dintre toate, cu mamaie şi tataie deschizînd porţile mari şi roşii, ca să intre maşina. Aşa începeau vacanţele... O zi de toamnă prăpădită, cîndva, pe la sfîrşitul anului trecut. În cimitirul din sat sînt numai eu şi cîteva ciori atîrnînd de crucea înaltă a bisericii. E vînt şi pînă aprind lumînarea stric o jumătate de cutie de chibrituri, apoi reuşesc cu greu să strecor lumina între două table îndoite ce ţin loc de adăpost