Povestitorul, cu ochii în şapte direcţii fiind la începutul acestei săptămîni, a zărit, în paginile LA&I-ului de dată cea mai recentă, un text admirabil. De zărit, l-am zărit, dar nu ştiu dacă în cel mai potrivit moment: luni, puţin după ora prînzului, în facultate era şedinţă: se alegeau şefii de catedră şi membrii din consiliu, se acordau gradaţii şi salarii de merit, se prezentau bilanţuri şi se prefigurau angajamente şi, în acest timp, pe pagina de ziar din faţa mea, anii '80 reînviau într-o părticică din ceea ce aveau ei mai sumbru şi mai idiot*. Am rîs pe ascuns şi înăbuşit. Rememorată cu calm, chiar şi cea mai teribilă istorie este coborîtă la dimensiuni umane; dacă rememoratorul a fost hăruit, structural, cu umor, atunci drama acelui trecut devine mai suportabilă şi mai credibilă. La douăzeci de ani distanţă, contururile faptelor devin parcă lichide, numele se mai stîlcesc, excrescenţele se aplatizează; pînă şi destinele - cele care s-au rupt atunci, cînd nimic din tramă nu era de rîs - par azi răzbunate de finalul ca atare al acestei poveşti numite comunism. Nici acum nu sînt cu totul lămurite circumstanţele afacerii Meditaţia transcendentală, apărută ca din senin - şi ca un mare scandal politic - în România din ce în ce mai năucă a anului 1982. Să fi fost, la început, intenţia Elenei Ceauşescu de a patrona un fel de super-experiment de excitaţiune mistică, în intenţia de a creşte productivitatea muncii pe căi parapsihologice despre care, mă întreb, cine oare îi putuse vorbi? Să fi urmărit cabinete oculte - şi mai bine camuflate decît Cabinetul 2 - crearea unei naţii de yoghino-stahanovişti, pentru ca, ulterior, să-i poată folosi în alte scopuri - la rigoare, tocmai pentru a-i gîtui pe Nicolae & Elena? Să fi dorit Securitatea (care în mod cert a fost la curent cu afacerea) să compromită în acest fel jumătatea feminină a Conducătorului bicefal, penaliz