Persoanele cu handicap (de soarta cărora s-a ocupat un număr mai vechi de revistă) reprezintă, pentru grosul populaţiei, o categorie mai puţin vizibilă. Există, probabil, o conştiinţă incertă a existenţei acestora, prezentă într-un strat al mentalului colectiv, şi o compasiune difuză. Aceasta pentru că persoanele cu handicap pot fi cu greu văzute amestecîndu-se prin mulţimea celor care duc o viaţă normală. Le lipsesc căile de acces, mijloacele concrete necesare. Singurii lor reprezentanţi vizibili sînt cei cu care strada ne-a obişnuit, situaţi într-o postură nu tocmai favorabilă: cerşetorii. Eforturi în privinţa schimbării situaţiei, cît şi a perceperii persoanelor cu handicap s-au făcut încă mai demult: foarte prezente au fost ONG-uri-le, care au lucrat nu doar la schimbarea mentalităţii, ci şi la soluţionarea unor cazuri concrete. Autorităţile în domeniu s-au străduit şi ele, cu paşi mai puţin repezi. În momentul de faţă, politicile europene şi-au spus cuvîntul, reglementările juste există şi se lucrează la punerea lor în practică. Dr. Luminiţa Gheorghiu, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, ne lămureşte că însăşi instituţia actuală, înfiinţată la începutul lui februarie 2003, este una europeană, reprezentînd o formulă nouă, de descentralizare, menită să elaboreze politici privind sistemul, să-l controleze şi monitorizeze. Abia din 2003 s-a început reforma, în pas de urgenţă: aceasta era foarte necesară, ne explică d-na Gheorghiu, pentru că, pînă în 2002, statul a acordat doar bani persoanelor cu handicap şi a mers numai pe abordarea medicală. Reforma pune accentul pe aspectul social, principala problemă, în cazul persoanelor cu dizabilităţi, fiind reinserţia socială a acestora şi găsirea unui loc de muncă. Pentru realizarea acestui obiectiv, primul pas este dezinstituţionalizarea: centrele-mamut din ţară, provenite din fos