Gigi Becali şi Lia Roberts sînt ultimii veniţi în politica românească. Ideea că poţi intra peste noapte în scenă şi să ajungi brusc primadonă nu a murit încă. În subsidiar există nemulţumirea faţă de sistem, faţă de actualii lideri, şi încrederea în minuni. Deşi nici experienţa, nici cercetările de opinie nu confirmă această încredere, oamenii tot încearcă. Speranţa moare ultima. Bătălia se va da între Alianţa D.A. şi PSD, iar UDMR şi PRM vor fi jucători importanţi de plan secund. Cu toate acestea, cu cît se apropie alegerile, agitaţia de pe margine este tot mai vie, îi cuprinde pe fanfaroni şi pe oamenii cu capul pe umeri, pe neaveniţi şi pe oameni care ar merita să fie votaţi dacă ar avea vreo şansă. Patronul de la Steaua şi-a cumpărat acum şi partid. În lungile conversaţii cu camerele de televiune a ajuns la concluzia că este născut să fie conducător. Programul său se bazează pe o inimă de român adevărat, pe iubirea faţă de oameni şi pe creştinism, nu e nici de dreapta, nici de stînga, e de ambele. Fascinaţia reciprocă dintre reporteri şi Gigi Becali ar merita să fie studiată mai atent, dacă se elimină supoziţia că ar avea cauze mai pămîntene. La urma urmei, a împărţi bani în stînga şi în dreapta e cea mai veche formă de relaţii publice, urmează etapa organizării unor lupte de gladiatori. Oricum, George Becali (pe numele de politician) este mereu prezent la ştiri şi a devenit singurul competitor al lui Adrian Năstase în ce priveşte numărul de apariţii şi păreri exprimate. Lia Roberts este o figură încă enigmatică. Româncă-americană cu o poziţie sus-pusă în partidul republican, mizează pe mitul Americii pline de succes, atu important în faţa celui mai pro-american dintre popoarele europene (conform ultimului Eurobarometru). Evită să răspundă clar la întrebări, mergînd pe un discurs de gen: aş vrea să mă susţină toţi, să mă voteze toţi, mizînd pe voturile cel