"nu am chef azi, n-am chef de nimic"

Vama Veche

...Păi cum, cum a fost? Şi-a întrebat, la rîndul său şi retoric, creionul gri, pe care încerca de ceva vreme să-l echilibreze de-a lungul unei gume care încununa cu succes o arhitectură bizară de pahare de plastic şi cornete de hîrtie torţionate fără milă într-o fostă cutie de tablă şi de fost suc, stăpînă deplină pe spaţiul dintre mouse pad -ul cu răsăritul de soare al lui Monet şi tastatura ergonomică şi prăfuită. ...A fost naşpa, cum dracu' să fi fost altfel? Cînd vii cu sarmaua în gît şi cu dorul ăla de aşternut, dorul ăla pe care de abia-l învăţaseşi, fir-ar el de dor să fie, asta nu poate să fie decît naşpa. Că îţi vine, zău aşa, să-ţi plîngi de milă că nu te-a născut mămica în clan de rentieri. Şi, după toate astea, iar s-au măgărit la capitolul salarii, ar fi trebuit să se întîmple luni şi încă nu se ştie cînd şi dacă ... ...A fost absolut de-pri-mant Întrebarea mea revitalizează, subit, o voce prelungită, de sub un braţ şi mai prelungit de-a lungul unui birou şi mai vecin. La scurt timp, vocea se completează însă cu doi ochi, iviţi de undeva de sub acelaşi braţ, urmaţi la ceva timp de un nas, apoi de o gură şi la sfîrşit de tot de o bărbie. Un chip întreg. Ce e drept, foarte răvăşit şi foarte cutat în jos, ca orice sclav al forţei gravitaţionale. O reculegere de cîteva momente, după care... în prima zi, eşti cu capul la ce ai făcut în vacanţă şi tot ce mişcă (în afară de ceas) te enervează. Eu, urmă acelaşi chip fără expresie, fizic, nu sînt în stare. De nimic . Şi, imediat după ce şi-a terminat confesiunea, chipul a dispărut iremediabil în spatele aceluiaşi braţ protector. ...A fost cum e mereu. Greu. Cel mai greu i-a fost să se trezească. Să se dezobişnuiască de toate ritualurile alea de vacanţă, de viciile mic-burgheze (dormit pînă la prînz, tolănit cu

telecomanda în mînă, mîncat,