Sub coiful ideologic al filosofului Jürgen Habermas, cîţiva importanţi politicieni germani (între care şi Joschka Fischer) vorbesc des, în ultima vreme, despre un "nucleu tare" al Europei (Kern-Europa), un soi de locomotivă de fapt şi de drept a unificării continentale. E vorba de tandemul franco-german. (În versiune franceză, "nucleul tare" e numit "avangardă".) N-avem ce face! Oamenii au argumente solide: economic, politic şi cultural, Germania şi Franţa au tot dreptul să stea în faţă. Ştim că Descartes nu s-a născut la Sofia şi că Hegel nu s-a născut la Bucureşti. Ştim că în puţine locuri din lume - nu doar din Europa - există atîta bunăstare, atîta stabilitate socială, atîta stil. Şi e perfect normal ca un proces istoric atît de complicat şi de important cum este integrarea europeană să aibă un spirit director pe măsură. De altfel, ideea nu e nouă: i s-au găsit strămoşi venerabili încă de pe vremea războiului de treizeci de ani, apoi la Kant, iar la începutul secolului al XIX-lea la Saint-Simon şi Thierry. E, deci, o idee cu tradiţii. Legitimă, care va să zică. Enervantă la culme pentru "Europa moale" de la margine, pentru de-alde noi, europenii-coajă, care privim spre sîmbure cu obidă. Avem argumente să fim contra? Avem. Nu ne-au lipsit niciodată argumentele... 1. Raportul între centru şi periferie e istoriceşte foarte mobil şi, prin urmare, trecător. Primul "nucleu tare" al Europei a fost spaţiul mediteranean. De la Atena, el a urcat, apoi, spre Roma, pentru a face un îndelung popas la Constantinopol. Un timp, "nucleul tare" a fost Aachenul. În secolul al XVII-lea, "avangarda europeană" însemna Ludovic al XIV-lea, iar în secolul următor Anglia, cu revoluţia industrială. La 1815, Europa "esenţială" echivala cu Sfînta Alianţă, reunind o dinastie austriacă catolică, una prusacă protestantă şi una rusească ortodoxă. Au mai fost şi mari momente italiene (Rena