Ani de zile am tot plîns după normalitate. Cuvînt aproape fetişizat, rostit mai ales de gurile nobile ale cetăţii, "normalitate" a devenit, la finele secolului trecut, un fel de incantaţie în mitologia deteriorată a lumii postdecembriste. Lui Nichita Stănescu îi plăcea să spună "cuvintele atrag realul". În fond, asta e marca oricărui poet autentic, să creadă în puterea rostirii cuvintelor asupra realului. În sensul acesta, cu toţii eram poeţi în acei ani '90, cînd evocam mereu, în orice împrejurare, normalitatea. Ne-o doream mai mult decît orice altceva, suspinam după ea, o chemam lăcrămos sau o ceream imperativ. Dar ce vroiam noi să spunem atunci? Ce era pentru noi normalitatea? Voiam, de fapt, totul. Tot ce era pozitiv şi şedea în speranţă se articula în acest cuvînt. NATO şi UE, democraţie şi negustori care nu te fură, apă caldă curentă şi oameni care nu scuipă pe stradă, prostie timidă, retrasă în inocenţă şi bune maniere, politiceni morali şi moderatori TV minimal cultivaţi, străzi fără gropi şi poliţişti în serviciul oamenilor - şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, le ziceam normalitate. Atunci, totul în jur era anormal - şi asta ne revolta. Acum, după 14 ani de la dispariţia lui Ceauşescu, toată lumea admite, obosită, că sîntem mai normali. Gradul de normalitate al societăţii noastre a crescut. Sîntem în NATO şi la doi paşi de UE, am avut alternanţa la putere, moderatorii TV par mai dezinhibaţi (măcar!), magazinele au gresie şi galantare pline, apartamentele au termopan (e mai cald iarna şi mai răcoare vara). Sigur, nimeni nu zice că sîntem complet normalizaţi - prostia e încă agresiv dominantă, oamenii încă scuipă pe străzi, gropile încă înghit maşini, pietoni şi cîini vagabonzi de-a valma, poliţiştii au încă reflexe de miliţieni, politica are încă ticăloşii pe post de strategii isteţe. Dar oricine admite că se întrevăd mai clar zorile