În "obsedantul deceniu" de după interzicerea stabilimentelor din Crucea de Piatră, intelectualii români au avut la dispoziţie puţine alternative de adaptare la mediu: cei care nu erau sincer pasionaţi de idealul comunist puteau "opta" fie pentru rentabila prostituţie cultural-politică (recte: pentru înregimentarea propagandistică pură şi dură), fie pentru asceza radicală a tăcerii şi/sau pentru practicarea de activităţi "subterane" care, o dată aduse la lumină, riscau să fie plătite cu ani grei de închisoare. Mai tîrziu, în anii epocii Ceauşescu, prostituţia intelectuală s-a diversificat, devenind - din brutală, obligatorie şi coercitivă, cum fusese pînă atunci - oarecum opţională şi mai "competiţională", impusă prin metode ceva mai soft. Aşa cum, în capitalismul putred, candidatele la angajare într-o firmă privată sînt uneori nevoite să treacă şi prin patul patronului (ca "probă de foc"), intelectualii autohtoni îşi plăteau obolul propagandistic, acceptau regulile de joc ale cenzurii... Ca să nu mai vorbim de alte perversiuni politice, aflate "sub pecetea tainei". Primeau în schimb, pe model (neo)feudal, o marjă de "libertate" controlată, vizibilitate publică, avantaje materiale şi privilegii sociale interzise muritorilor de rînd... Chiar şi multora dintre victimele "violurilor" politice din epoca Dej noua Putere începuse să le placă, drept pentru care au început să-şi găsească alibiuri morale de tot felul ("o viaţă are omul", "trebuie să te descurci", "salvarea culturii", "comunismul e etern, să profităm de pe urma destinderii", "patriotism şi imaginea României în lume", "reformarea din interior a comunismului" etc., etc.), (re)construindu-şi identitatea publică în jurul tacitei solidarităţi a prostituaţilor. Exista o aşa-numită "prostituţie fondatoare" în urma căreia prostituaţii (de obicei tineri aspiranţi la gloria literaturii) primeau, de bine de rău, un