Ne-am pierdut reflexele francofile şi am uitat că Bucureştiul era odinioară numit "micul Paris". Pînă şi omul ce a ajuns omniprezent pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor, atunci cînd a fost întrebat care este modelul său, l-a numit pe Silvio Berlusconi. Or, cealaltă soră a noastră mai mare, de care am fost vreme îndelungată mai legaţi, ne-a dat un exemplu încă şi mai spectaculos, mai ales prin imprevizibilul răsturnărilor de situaţie, în ce priveşte legăturile dintre afaceri, fotbal şi politică. Bernard Tapie era, la începutul anilor '90, pe culmile gloriei. Îi reuşea totul; intrase în parlament, afacerile păreau înfloritoare, avea să cîştige, cu Olympique Marseille, Cupa Campionilor. Socialiştii, aflaţi la putere, îl curtau, toată lumea ştia că e unul din favoriţii preşedintelui Mitterrand. Îşi cîştigase reputaţia de "animal politic" graţie unei emisiuni de televiziune în care s-a aflat faţă în faţă cu Le Pen. Emisiunea a fost - mi-au spus oameni în a căror judecată am încredere - de o vulgaritate îngrozitoare, dar Tapie a devenit, peste noapte, "omul care poate să-l înfrunte pe Le Pen". Cîţiva ani mai tîrziu, a avut loc a doua confruntare televizată între cei doi, la jurnalul de seară de pe canalul public. Miracolul nu s-a mai repetat. Prezentatorul jurnalului, ştiind că milioane de telespectatori sînt cu ochii pe micul ecran, a plusat şi a vrut să sublinieze ideea de luptă violentă şi necruţătoare: a adus două mănuşi de box şi le-a aşezat în faţa celor doi protagonişti. Atît Le Pen, cît şi Tapie au strîmbat din nas şi au declarat că e o glumă proastă, discuţia a lîncezit, iar prezentatorul, puţin după aceea, a fost concediat. Legenda a rămas însă vie, iar Tapie a ajuns la un moment dat chiar ministru. De ce devenise prosperul om de afaceri, proprietar al unui superb palat situat în buricul Parisului (pe rue des Saints-Pères, chiar în spatele I