* Dogville (Danemarca, 2003), de Lars von Trier. "Sfinţii ar trebui socotiţi întotdeauna vinovaţi pînă cînd li se dovedeşte nevinovăţia", scria George Orwell, şi m-am gîndit la asta în timp ce urmăream povestea lui Grace (interpretată de marea actriţă în care s-a transformat Nicole Kidman), spusă de Lars von Trier. Urmărită de gangsteri, Grace se refugiază în Dogville ("un orăşel superb în mijlocul acestor munţi magnifici"), ai cărui cetăţeni la început o acceptă şi apoi se întorc împotriva ei cu infinită cruzime. Grace are guler şi manşete de blană, dar spune lucruri precum: "Nu merit pîinea asta". Despre trecutul ei nu spune decît atît: "Am fost crescută ca să fiu arogantă". Prezentul îl acceptă. Putea fi un personaj groaznic de masochist, dar nu pare aşa: vorbeşte încet, de parcă gîndul ei curat ar trebui să facă un efort ca să iasă în aerul otrăvit al acestei lumi, şi îşi priveşte persecutorii cu o răbdare în acelaşi timp iertătoare şi strivitoare, de parcă ar şti de cînd lumea că atîta pot ei, asta le e natura, iar limpezimea şi nobleţea acestei cunoaşteri ar împiedica-o să facă mare caz de metehnele lor. Toate astea, plus frumuseţea lui Kidman, îţi pot inspira veneraţie, dar există ceva alarmant în sfinţenia lui Grace, ceva dur şi trufaş şi - după cum ar spune Orwell - inuman. Orwell mai scria că a fi uman înseamnă "să nu cauţi perfecţiunea, să fii dispus să păcătuieşti de dragul loialităţii, să nu împingi ascetismul pînă în punctul în care face imposibile relaţiile prieteneşti, şi să fii pregătit ca viaţa să te învingă şi să te distrugă pînă la urmă, acesta fiind preţul inevitabil al legăturilor de iubire cu alţi indivizi umani". Aici se desparte Orwell de Dogville . În orăşelul lui Von Trier, a fi uman înseamnă să nu cauţi perfecţiunea decît în perversitate, să nu fii dispus să păcătuieşti, dar s-o faci tot timpul, şi nu de dragul loialităţii, ci de dr