Am văzut-o săptămîna trecută, la Mezzo, pe Chavela Vargas. Nu cred c-o mai văzusem vreodată, motiv pentru care, pînă să înceapă să cînte Piensa en mi (îl ştiţi cîntat de Luz Casal în Tacones lejanos de Almodóvar), nici nu mi-am dat seama că e vorba de o femeie. Cu poncho-ul ei negru înspicat cu fulgere roşii, la cei 82 de ani pe care-i avea în 2001, Chavela îi asculta cam absentă pe Carlos Fuentes, amintindu-şi ce pătimea cînd cîntăreaţa locuia deasupra lui, în Mexic, pe Felipe González numind-o cea mai importantă interpretă de muzică tradiţională mexicană de la Gardel încoace sau pe Almodóvar considerînd-o "o operă în sine de teatru muzical tragic". Ce-i plăcea însă ei să-şi amintească, atunci cînd nu cînta miraculoasele cîntece, emoţionante pînă la lacrimi (Macorina, Ultima înghiţitură, La Llorona, Maria Tezpoteca ), erau curajul copilăriei în Costa Rica, cînd culegea peste 6.000 de portocale pe zi, Strada Visurilor Destrămate pe care a locuit mai tîrziu, mustaţa Fridei Kahlo sau cum a vindecat-o un şaman de orbire. Cel mai aiurea părea lîngă Chavela, o teoreticiană specializată în "studii de gen" care explica, inutil, curajul artistei de a-şi asuma homosexualitatea. "Chavela asumă, Chavela e un model". Chavela rîdea, evocînd anii '50, în care dărîma singură zidurile cu privirea, iar dacă se supăra prea tare scotea pistolul. Asuma şi atunci, dar nu era un model pentru nimeni. La fel de caraghioase mi se par etichetele "literatură gay " sau "literatură lesbiană" lipite pe anumite cărţi mai ales de teoreticieni în pană de viziune, sau de autori în pană de talent şi căutînd o umbrelă sub care

să se pitească. E cel puţin plictisitor felul în care au rechiziţionat nume grele ale literaturii (de la Oscar Wilde, Proust, Verlaine, Rimbaud, Virginia Woolf la Yourcenar, Foucault sau Barthes) -, citindu-le, la nesfîrşit, operele printr-o grilă biologic-fiziologică