Pe unul din bulevardele centrale ale Capitalei stă răstignită pe un stîlp din apropierea trecerii de pietoni o tablă pe care scrie "Atenţie, handicapaţi!". În loc de cuvinte şi sloganuri precum "şi ei sînt oameni ca şi noi", "toţi trebuie să avem aceleaşi şanse", simbolul politicii şi atitudinii faţă de persoanele cu nevoi speciale ar trebui să fie "Atenţie, handicapaţi!". Nişte oameni de care autorităţile se spală pe mîini cu cîte un pachet la cine ştie ce ocazie, pe care nici angajatorii nu-i vor, de care şi colegii, şi vecinii şi chiar propriii lor părinţi vor să scape cît mai repede.

Alina are 26 de ani şi s-a născut pe un pămînt care nu vrea să se liniştească sub picioarele ei. Solul, podeaua, covorul persan moale îşi mişcă suprafeţele continuu, în valuri şi îi dau tremurici în gambe şi coapse, spasme ale mîinilor, zvîcniri uşoare ale muşchilor feţei. La asociaţia unde am găsit-o, asistentele îmi fac o scurtă istorie: i se trage de la bătăile din burta mamei, e inteligentă, a terminat liceul, pot să vorbesc orice cu ea, doar că mai tare, fiindcă nu prea aude bine. E bucuroasă că mă vede. Începem să vorbim, calm, rar, cu voci obişnuite. Nu urlu şi nu dau slow motion la cuvinte. Ea ascultă, povesteşte, rîde, zîmbeşte, stă dreaptă, îşi ţine palmele strînse una în cealaltă, cu aerul unui om foarte concentrat. Face eforturi ca să nu tremure şi reuşeşte să arate ca un om doar un pic agitat, ca mine şi ca alţii cînd bem prea multă cafea. "Oamenii au fel de fel de reacţii cînd mă văd, fiecare după cît îl duce capul. Sînt mulţi cretini care vin brusc la mine pe stradă şi urlă: fă, nu te vezi cum faci? Cred că ei sînt de plîns. E mai rău să fii prost, decît să fii handicapat", îi iese ei resemnat pe gură primul adevăr, pe care o persoană cu nevoi speciale îl învaţă pe propria piele şi apoi îl foloseşte să treacă cu el prin lume. "Am vrut să mă angajez, ca ori