Eyal Arad e un cunoscut specialist in organizarea campaniilor electorale; ultima data a lucrat pentru Ariel Sharon, mai inainte a lucrat pentru Partidul Muncii. Imi amintesc ca l-am vazut odata la o emisiune politica in seara incheierii unei campanii electorale, explicand, calm, flegmatic, profesionist, ca poate pune in valoare orice slogan si program al unui partid politic participant la jocul democratic al alegerilor. El, ca toti ceilalti specialisti in relatii publice si publicitate, lucreaza cu "materialul clientului", pe care il prelucreaza cosmetic, il ambaleaza si il ofera multicolor alegatorilor.
Oricat m-ar indispune amoralitatea unui profesionist al reclamei politice, m-am obisnuit de-acum cu gandul ca imaginea televizata e decisiva. Imaginea virtuala a unui politician poate fi fabricata de specialisti, iar asemanarea cu candidatul real poate fi numai intamplatoare. Totusi, mi-am zis, ce poate face Eyal Arad cu "materialul" noului client? Nu e posibil sa nu fi aflat ca acela pentru care va lucra este, dupa opiniile tuturor analistilor politici, unul dintre cei mai virulenti si agresivi politicieni extremisti din aria postcomunista europeana. Oricine i-a urmarit prestatiile publice si mai ales comentariile din revista partidului Romania Mare si-a dat seama ca nimeni nu-l poate intrece in invective si calomnii impotriva unor adversari politici si mai ales impotriva tuturor intelectualilor de prestigiu. Revista Romania Mare, "cloaca maxima", cum o numeste Ruxandra Cesereanu intr-o analiza a violentei de limbaj in presa romaneasca, a fost, de la aparitia ei, cea mai mare sursa de poluare a vietii publice si a atmosferei politice din Romania. A mai fost concurata si de alte cateva ziare imunde, dar nici unul nu a putut intrece in trivialitate si consecventa a scabrosului paginile Romaniei Mari. Revista a produs cu persistenta, cu deosebire sub pana c
