- Istoric - nr. 4 / 8 Ianuarie, 2004 Potrivit cronicilor otomano-bizantine - care mentioneaza ca Mircea "si-a adunat oaste din tara", organizand "o mare armata", ca romanii au manuit cu dibacie "armele si uneltele de lupta" - la luptele de aparare au luat parte toti cei in stare sa poarte armele, "oastea cea mare" in intregul ei. A fost aplicat procedeul tactic traditional al "pamantului parjolit", asezarile fiind pustiite, locuitorii si bunurile lor retrase din calea navalitorului hartuit ziua si noaptea. Batalia decisiva s-a dat la 17 mai 1395 in apropierea cetatii Arges ("Arkis"), de data asta "in muntii cei tari si greu de patruns", intr-un loc "muntos si primejdios" pentru otomani, cu numeroase "vai cu grote", strabatute de "torenti mocirlosi", romanii atacand de pe "rovine" - inaltimi care le strajuiau si datorita carora cronicarii sarbi denumesc aceasta batalie lupta de "la Rovine". Victoria in camp tactic a apartinut din nou romanilor. Coplesit de superioritatea numerica a inamicului, in asteptarea aliatilor, Mircea a trebuit insa, dupa aceasta batalie de etapa, sa-si retraga fortele prin culoarul Rucar-Bran spre hotarul Transilvaniei, la Curtea de Arges ramanand domn "dusmanosul Vlad voievodul care atunci fusese pus si ridicat de numitii turci". In anul urmator, in preajma cruciadei de la Nicopol (1395-1401, 1410-1414) cu sprijinul romanilor transilvaneni si al voievodului Stibor, ostile sale, concentrate in Amlas si Fagaras, au coborat pe Olt si l-au invins pe Vlad. El va fi luat prizonier dupa dezastrul cruciadei (Nicopol, 25 septembrie 1396) datorat refuzului cavalerilor burgunzi de a-i lasa pe romani, buni cunoscatori ai tacticii otomane, sa deschida atacul. In mare masura succesele militare notabile obtinute de marele voievod si domn Mircea s-au datorat initiativei de constituire a frontului unic romanesc de lupta antiotoman, la care au aderat conduc