In 1987, dupa cistigarea Concursului de canto de la Toulouse, tinara soprana Leontina Vaduva a fost invitata sa sustina primul sau spectacol cu Manon de Massenet, pe scena Operei din frumosul oras francez, obtinind un imens succes. Revenind in tara, mi-a oferit posibilitatea sa urmaresc inregistrarea acelui spectacol pe caseta video, vorbindu-mi, de asemenea, despre proiectele sale de viitor. Dupa putin timp, a plecat din nou in Franta pentru a onora noile contracte – in doar citeva luni, a devenit o adevarata personalitate a scenei lirice, presa intrecindu-se in a-i lauda talentul, glasul incarcat de lumina si vibratie interioara, sensibilitatea si trairea scenica ardenta. In acei ani, am citit intr-o revista franceza de prestigiu un amplu interviu acordat de noua stea, Leontina Vaduva afirmind, printre altele, ca optiunea sa pentru canto clasic s-a nascut dintr-o intimplare, cucerita fiind de melodiile dintr-un film muzical – abia atunci a inceput sa invete notele muzicale, descifrind apoi tainele unei partituri.

Trecea astfel de la muzica populara (pe care, din copilarie, o cinta alaturi de mama sa, renumita Maria Ciobanu) la ariile de opera. Avea 19 ani. Citind toate acestea, m-am intrebat in ce masura o asemenea declaratie sincera nu a reprezentat un handicap pentru imaginea unei soliste in plina afirmare. Poate ca aici ar fi fost, dar in Occident nu este nici o problema, pentru ca multi cintareti acum celebri au „iesit“ din baruri – spre exemplu, tenorul Roberto Alagna a cintat in cabaret, pentru ca apoi sa faca o cariera internationala. Un handicap poate fi eventual lipsa unei pregatiri muzicale anterioare, mare parte dintre colegi avind studii serioase de pian, vioara etc. La Ateneu, publicul nostru i-a facut Leontinei Vaduva o primire emotionanta, atmosfera intregului recital fiind electrizanta, astfel incit, cu siguranta, melomanii asteapta cu