Sint aniversari ce n-au nevoie de gesticulatii retorice, de elogii convenite, in jurul unor personaje impozant statufiate. Alexandru Ciucurencu ne da prilejul de a ramine, cind il evocam, in firescul pe care-l induce o creativitate fara aparare, acuta, consumptiva, departe de orice stilizare emfatica. N-avea timp sa-si amenajeze puneri in scena avantajoase, la Institut i se intimpla sa vina, la orele de corectura, cu urme de vopsea pe miini, sa poarte astfel, nestearsa, amprenta trudei lui adevarate. In atelier, nu bluza de rapin, in traditie provocator eleganta, ci mai degraba, ingrat, sortul de muncitor simboliza statornicia optiunii lui profesionale.

O ambianta ce nu se lasa parazitata de apetituri sumptuare – blind tonica –, imi amintesc, o tesatura de Bukhara ii insotea privirea ca un memento cordial, nu ca o piesa care sa-si exhibe ambitii de recuzita. Obiectele nu trebuiau sa-i zalogeasca nicicum libertatea, in ciuda unui gust sigur – din Grecia imi adusese, daruind-o sobru, detasat, o replica a faimosului vas de la Vaphio. Fara afectare, si nu din tentatia vreunui pauperism plebeu, Ciucurencu ar fi putut spune, asemenea lui Bonnard, „mon seul luxe c’est ma peinture“.

Dar ce fastuoasa risipa de bogatii care exalta, asternute pe cite un carton precar, adesea dublindu-se si pe verso cu inceputuri de pictura, intempestiv abandonate! Ce ochi semet, de print al vazului, la acest vlastar dintr-o lume napastuita, salahorind intii umil, istovitor, ca sa-si incropeasca mijloacele izbavirii catre lumina! Ca intr-un episod din O mie si una de nopti, tinarului naiv i se fura intreaga agoniseala, a lui si a alor sai, cu care pornise la drum sa se scoleasca. Astfel despuiat, de haine, de bani, se intoarce la Tulcea, isi reia fara cricnire robota, spre a-si incerca inca o data norocul.

Si tot ca in povestile orientale, revansa destinului se v