Împotriva dorinţei dvs., vă răspund aici şi nu pe adresa de acasă, şi nu la telefon, ca să vă spun şi cu dinadinsul să vă arăt versuri care mi-au plăcut: „Privind lumina printr-un solz de peşte/ Sau prin petala unei flori/ Simt totul şi nu înţeleg nimic.”; „Fumez un vânt cu miros de salcâm/ Cea mai albă floare este culeasă de ţigani/ Prin celulare, fură fete blonde.”; „Nori diafani, bolnavi de asfinţit,/ Fără replică tristeţea oglinzii/ Nu are cui răspunde/ Nu ştie ce este frumuseţea/ Un cocoş de munte, îndrăgostit în bătaia glonţului./ Salvarea sunt eu, privitorul.”; „Plouă în luna septembrie la Eleusina./ Un canton părăsit, un rodiu stingher.../ Plesnită de soare rodia:/ 2480 de sâmburi sângerează pe buze:/ Dinţii sparţi ai Iranului./ Hoplitul îngândurat, puţin crispat, îşi dezleagă sandaua,/ Îşi şterge sudoarea şi sângele./ Surâsul sever, melancolic/ Ce mult seamănă cu cel de după îmbrăţişarea ta, Orestia,/ Aceeaşi voce obosită,/ Parcă ar spune: S-a făcut şi asta,/ Eschil, la Salamina.” (Ioan Joca, Constanţa) * Nu este nici prima şi nici ultima dată când întârzii şi, la fel, când îmi place cu mult mai mult scrisoarea poetului decât poemele lui, mai mult mintea lui inimoasă decât sentimentele care-l somează să se elibereze de presiuni pasagere. Îmi place şi îmi inspiră încredere definitiv cel ce-mi transmite secretul sincerităţii lui şi o face atent la stil, atent la detaliu, fericit de înţelegerea limpede a graţiei darului său. Capabil să şi-l poarte studios, capabil să-l stăpânească nu ca pe un supus ci ca pe un egal care-l provoacă la echilibru, ca şi la entuziasm. Am ales pentru acum această Rugă către verb, pentru a o transcrie şi sărbători concret eleganţa acestei întâlniri norocoase cu un copil mai mult decât promiţător: „soarele picură foc/ nisipul mă ademeneşte la somn/ marea se ceartă cu cerul/ musonul înghite amurgul/ fisiunea îşi susură erezia.../