Stimate domnule Lucian Raicu,

Extemporalul de dimineaţă, c-un cer închis, jos, gri-mov! Ieri, un telefon lui Mugur ca să-i mulţumesc pentru carte. Constatam că, deşi pregătim mereu şi ne promitem solemn prin scrisori, n-am mai stat de vorbă ca lumea de prin 1974, adică de pe cînd, la DXXX, întinşi în şezlonguri, în spatele casei unde locuiam, sub nişte peri, tăceam cîte trei ceasuri împreună! Cuvintele picurau rar, la intervale mari, uneori cădea cîte-o pară în iarbă, o mîncam dacă putea fi culeasă fără să ne ridicăm din şezlonguri, dacă nu, aşteptam alta mai apropiată, mai mălăiaţă, ghidaţi de adevărul „pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”! Mugur scria un Roman şi-mi promisese că mă bagă şi pe mine în el, numai că voi fi profesor de sport sau aşa ceva. Bine, i-am zis, fie, numai bagă-mă! Pe atunci beam cafeaua indiferent, sugeam în schimb, cu entuziasm, votcă! Şi iată-mă amintindu-mi de un alt personaj din DXXX, profesorul de matematică Ciorăscu! Virgil, ăsta-i era numele mic, era subţirel, înăltuţ, blond, palid, cu buzele foarte roşii, frumos ca un înger! Fiu de popă, delicat, sfios parcă, surîzînd din nişte ochi mari, trişti, ca o fată mare. Soţia lui, Anişoara, la fel de subţirică, brunetă, ochioasă şi ea, de-o frumuseţe severă, de ţărancă, preda tot matematica. Erau o pereche!! Cînd i-am invitat prima dată la mine, Gil (aşa-i spuneau toţi), după cîteva pahare de ţuică, a început să jongleze cu nişte ceşcuţe puse deoparte, străvezii şi gingaşe, pentru servit cafeaua. Numărul i-a reuşit! După ce am trecut la vin, a dorit să-l repete! Anişoara s-a uitat fioros la dînsul! Bineînţeles că a spart o ceşcuţă! Eu, ca să nu-l fac să se simtă prost, am luat o altă ceşcuţă şi-am izbit-o, protector, de podele. Pînă aici totul ar fi fost, să zicem, normal. Numai că Gil, neînţelegînd bine gestul meu, considerîndu-l ca pe un îndemn, a mai trăs