Doamna Amelia Pavel împlinise, la 7 noiembrie 2003, 88 de ani şi era un exemplu stenic de modul cum se poate îmbătrîni frumos, păstrîndu-şi vitalitatea spiritului prin permanent exerciţiu. Fragila octogenară era interesată de toate, de la artă la politică, de la mentalităţi la mondenităţi şi avea o capacitate admirabilă de a reacţiona cu un soi de rezonabilitate ce tempera şi entuziasmul şi indignarea. Ştia să-şi rînduiască frumos viaţa, lucrînd zilnic, participînd la tot ce se petrecea în lumea noastră şi în lumea largă, mereu bine informată, mereu în dialog cu oameni mai tineri. Care se simţeau bine cu ea, căci nu se plîngea, cum fac îndeobşte vîrstnicii, nu se acrise, îşi păstrase umorul şi avea mereu proiecte ce nu ţineau cont nici de neajunsurile vîrstei, nici de precaritatea materială a condiţiei de pensionar. Nu se plictisea niciodată. Din blocul ei proletar de la marginea oraşului, pe alunecuşurile periculoase ale iernii sau pe caniculă, venea la galeriile din centru, unde era solicitată să vorbească la vernisaje, se ducea la NEC sau la institutele străine pentru a participa la simpozioane şi colocvii, onora invitaţiile la recepţii sau făcea vizite. Nu ezita să plece şi în provincie, la manifestări culturale sau în jurii, la expertize sau expoziţii în organizarea cărora se implica energic şi pasionat (ultima a fost cea consacrată lui Victor Brauner la Piatra Neamţ, anul trecut, şi pe care, pînă în ultima clipă, s-a străduit să o aducă şi în Bucureşti). Îşi făcuse din munca meticuloasă un mod de viaţă şi, cînd nu scria la propriile cărţi sau articole şi studii pentru revistele culturale, traducea, cu normă zilnică. Îi plăceau şi în acest domeniu provocările dificile: Nietzsche, Elias Canetti, Hans Sedlmayr – ca să enumăr doar autorii traduşi după „marea întorsătură din 1989”, cum obişnuia să spună. A lucrat pînă în preajma despărţirii de lume. La început