Secretul lui Mihai Pascu

Reproducem din Observator cultural nr. 198 (9-15 dec. 2003) o evocare a lui Mihai Pascu, fostul nostru coleg de redacţie, prilejuită, vai, de moartea lui. Evocarea e semnată I(on) B(ogdan) L(efter):

“S-a stins din viaţă Mihai Pascu, secretar de redacţie al României literare în ultimele trei decenii, multă vreme sub comanda lui Roger Cîmpeanu, apoi singur, după ce colegul lui mai vîrstnic se îmbolnăvise grav.

I-am cunoscut pe amîndoi în anii’80, cînd am fost colaborator frecvent (într-o vreme – săptămînal) al revistei. Mihai Pascu era un munte de om: înalt, masiv, bucălat, cu un aer de urs paşnic, de bunic blajin (deşi cred că n-avea pe-atunci decît vreo patruzeci de ani). Discret, retras, tăcut. Serios, de încredere, fidel, din specia rară a celor pe care te poţi baza fără nici o ezitare. Nu-l interesa absolut deloc să iasă în evidenţă. Dimpotrivă, parcă grija lui principală era să nu fie băgat în seamă. Cînd vorbea, o făcea cu propoziţii scurte, economicoase, precise, rotunjite ceremonios. politicos, deferent, parcă-şi cerea scuze că îndrăzneşte, dar – în acelaşi timp – avea un aer liniştit, de om sigur pe ce are de spus. Nu se aventura în afirmaţii cu mari pretenţii culturale, deşi disimula un cititor compentent şi pasionat (era absolvent de istorie). Comunicînd minimal, reuşea – totuşi – să-ţi transmită că te urmăreşte, te înţelege, te preţuieşte. Sub aparenţa de taciturn, de distanţă rezervată, se ascundea un suflet mare şi generos. Un om bun, dintre aceia în faţa cărora simţi că ţi se rupe inima, fiindcă, în lumea noastră prea încrînceantă, sînt – vai! – victime sigure.

În meseria lui de tehnician al gazetei, era conştiincios pînă la pedanterie, atent la detalii, perfecţionist. Roger Cîmpeanu îl învăţase s-o construiască atent, pînă mult după ce redactorii îşi termi