Wonderful e ultimul cuvînt al cărţii lui Lucian Pintilie. În punctul de pornire, cuvîntul se leagă de o întîmplare trăită de regizor în ’65, în Anglia, cînd, la o proiecţie cu sala aproape goală la Duminică la ora 6 (8 spectatori în total, printre care nici unul din delegaţia română, “pentru că aveau din ţară adresa unui shop cu chiloţi ieftini”) s-a prezentat un domn distins, cu figură de “englez arhetipal” (“Cîte sute de ani s-a lucrat la cizelarea acestui profil?”), fost combatant şi operator în primul război, folosit de gazde, probabil, “ca afiş în relaţia cu alte cinematografii comparabile (bulgăreşti, tadjikistane, turceşti, nord-coreene etc.)” şi care, în mai puţin de 10 secunde, adoarme (scenă trăită şi povestită de regizor, ca multe altele, cu un fastuos masochism).

La sfîrşitul proiecţiei deschide ochii, se ridică, “este exact atît de înalt cît este calculat să fie”, zice Pintilie, “şi spune, privindu-mă în ochi, Wonderful. Apoi îmi întinde mîna, capul îi cade în piept, retezat, îl ridică instantaneu, îmi strînge mîna ca unui adversar de luptă, pe care-l admiră. Şi spune încă o dată Wonderful.” ... Peste o jumătate de pagină şi peste un salt de vreo 40 de ani de la această întîmplare, Pintilie propulsează scurt, cu un umor suprarealist, acel “Wonderful” conjunctural în zona unei “farse transcendentale”, care e însuşi scenariul nostru existenţial, un fel de malentendu cosmic, derizoriu şi totuşi “Wonderful ”. Un scenariu care respiră beckettian; “Il n’y a rien de plus drôle que le malheur” ( e motto-ul cărţii, şi un cifru al “supravieţuirilor” lui Pintilie). Acest cuvînt, “wonderful”, este, poate, (deci nu sigur) “rosebud”-ul lui Pintilie ( dacă tot apare în carte, la un moment dat, cu blîndă autoironie, expresia “delirul Citizen Kane”). În jurul acestui “wonderful” ar avea, cred, de cercetat şi de glosat psihanaliştii viitorului; spun ai v