Împingerea în arenă a vrăjitoarelor, a cititorilor în palmă, stele, cafea şi prostie omenească arată disperarea actualei Puteri. Dar şi dispreţul faţă de populaţia la al cărei vot, totuşi, aspiră. Să faci un asemenea tărăboi bazându-te pe cărţile soioase ale cutărei ţaţe cu fote largi înseamnă a fi dat şi tu, Putere politică, în mintea copiilor. Stau şi mă gândesc din cerebelul cui o fi ieşit parascovenia: din a lui Mister Palmier? Din a ex-ministrului de la Informaţii, omul obişnuit să mănânce diversiuni pe pâine? Din a şmecheraşului ajuns căpetenia oştirii? Sau chiar din a marelui bos?

Încerc, aşa cum mi-am promis, să nu mai rostesc numele bandei de la guvernare, dar văd că-mi vine foarte greu. Mă aflu în situaţia celui care se luptă cu Necuratul, însă nu vrea să-i pronunţe numele. A-i numi, înseamnă nu doar a le face reclamă, ci şi a te murdări inutil. Aceşti indivizi n-au, constat când vreau să-i descriu, nici o consistenţă. Oricât aş întoarce-o, oricât aş învârti-o, pe lângă funcţii şi grade, nu e nimic de spus despre ei. În afara potlogăriilor, n-ai ce să le ataşezi de trupuri. Ce e drept, au grijă singuri să-şi pavoazeze preţioasele contururi: care cu o mustaţă, care cu-o burtică „aristocratică”, care cu-o amantă top-model, şi mai toţi cu-o privire tâmpă, de gonaci în slujba şefului unic. Şi care cu niscaiva alice de vânătoare.

Aerul deprimat ce învăluie viaţa politică românească se transmite, desigur, până în cel mai izolat cătun al ţării. Când la vârf s-au bulucit toate gloabele, nesimţiţii, nesătuii şi ticăloşii neamului, presiunea asupra marginilor trebuie să fie enormă. De trei ani încoace, pesedeii zburdă ca-n picturile lui Chagall. Compromiterea, sub Emil Constantinescu, a ideii că la „dreapta” se află oameni de mai bună calitate decât la „stânga”, aneantizarea unor instituţii precum Alianţa Civică, amuţirea întristătoare