Subiectul ar merita o investigaţie sistematică; deocamdată, putem doar sugera cîteva din zonele sale de interes. Sărac este termenul de bază, fundamental neutru, în sensul că desemnează o realitate desigur neplăcută, dar care nu e supusă unei deprecieri afective: se vorbeşte astfel de un “cartier al săracilor” (EZ 3551, 2003, 4), în care “săracii oraşului nu prea vor să se mute” (EZ 3551, 2003, 4), sărăcia rămînînd un reper de descriere obiectivă a situaţiei economice: “va funcţiona, aşa cum a hotărît guvernul, Comisia Anti-Sărăcie şi promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS)” (Monitorul de Bucureşti, 351, 2002, 2). Cuvintele bogat şi sărac sînt puse pe acelaşi plan al argumentării: „cred că şi tinerele femei bogate din această ţară vor avea plăcerea de a împărţi cu cele sărace, care sunt majoritare” (M.M., discurs în CD = Camera Deputaţilor, 30.09.2003). Mai puţin neutre sînt cuvintele sărac şi sărăcie cînd apar însoţite de epitete expresive, intensive: sărac lipit (pămîntului) - “Stoica se dă sărac lipit pămîntului” (EZ 2667, 2001, 2); “Sînt săraci lipiţi, dar nu le lipsesc banii de băutură” (EZ 3546, 2003, 2) – , sărăcie lucie – „sărăcia lucie în care se zbate a devenit o povară tot mai apăsătoare, de care nu va scăpa decât în mormânt” (G.Z., discurs în Senat, 29.09.2003). Oricum, sărac are şi sensul stabil de marcă afectivă a compătimirii (săracul X = „bietul”), comun de altfel echivalentelor sale lexicale în mai multe limbi.

Marcarea afectiv-evaluativă e intrinsecă sinonimelor parţiale sărăntoc (negativ, peiorativ) şi sărman (pozitiv, de participare afectivă). Aparţinînd registrului popular, cele două cuvinte nu sînt foarte frecvente în discursul public de azi; sărăntoc e folosit cu o anume distanţă ironică (“bronzul fiind specific sărăntocilor şi ţăranilor” (EZ 3375, 2003, 3), mai rar ca termen de ofensă voită; sărman e desuet şi populist („B