Aşa cum scriam şi altă dată, poezia lui Gabriel Chifu răsfrînge un rău al secolului. O criză romantică, dacă e să-i găsim o filiaţie, dar acutizată, devenită o convulsie a unei conştiinţe ce nu se mai acceptă, ce se mai recunoaşte doar cu greu în condiţiile unei scindări care nu e decît o augmentare a suferinţei de-a fi. O suferinţă globală, cu ireparabile consecinţe. „noaptea nu e noapte ziua nu e/ zi pentru mine apele nu sînt/ despărţite de uscate şi-şi nici-nici/ partea mea stîngă stă în arşiţă/ iar partea mea dreaptă tremură în viscol/ braţele mele înoată în mare/ iar picioarele mele aleargă pe uscat/ ca un munte cu iarbă verde la poale/ şi zăpadă înaltă pe piscuri/ jumătatea de jos a corpului meu trăieşte/ în plină zi/ iar jumătatea de sus în plină noapte/ locuiesc pe o scenă de aer/ îngeri lichizi ies din oglindă/ şi se chinuiesc cu mine să mă repare/ să mă remonteze cum trebuie: sau-sau...” (îngeri lichizi ies din oglindă). Nimic nu e cum trebuie, nimic nu e la locul său în alcătuirea lumii în care trăim. Tot ce fiinţează stă parcă sub puterea unui blestem. Din care pricină spiritul se impregnează de angoasă, se fracturează, decade. Simţind apropierea sfîrşitului, se livrează înainte de vreme acestuia printr-o contabilitate sepulcrală: „nu ştiu exact ce las în urmă./ mă simt cum trebuie să se simtă/ o familie ce tocmai se mută în altă casă./ o parte din lucruri încă mai este aici,/ o parte deja este dincolo. nu mă înşel:/ uneori patruzeci sau cincizeci de procente/ din făptura mea,/ alteori mai mult, optzeci, nouăzeci,/ se află deja în pămîntul rece, în mormînt” (ca o familie care se mută). Dezamăgit pînă în măduva oaselor, relativizînd totul, poetul ar putea subscrie mărturisirea lui Cioran: „Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda”. Odată stabilit acest unghi de abordare dezolant, d-sa caută asocieri