Se obişnuieşte la început de an, dorit a-şi petrece anotimpurile cu mai multă înţelepciune, întru confort sufletesc şi nu numai, efectuarea unui bilanţ al celui tocmai cu turbat tărăboi târnosit în Tartarul tiribombelor. De la asemenea tradiţionale exerciţii pornind, pe care sondajele le cristalizează în procente, mai ample forări în trecut te pot întoarce cu un deceniu şi chiar mai bine în urmă, fie cu efectul salutar al unei băi purificatoare, fie cu acela al descinderii în puţuri adânci, unde însăşi componenţa aerului se modifică, până la primejdie.

Lectura, în ultimele împurpurate amurguri ale lui 2003 a Jurnalului – pe anii 1990-1935 – ţinut de d-na Monica Lovinescu ne-a fixat acul de cântar între cele două extreme, cauzându-ne, în zona purei raţiuni, senzaţia retrăirii unei existenţe pe similare coordonate, iar în aceea a subconştientului incontrolabil a recuperării unor întâmplări, întâlniri, afecte şi meditaţii care nu ne-au aparţinut. În 1990, Monica Lovinescu, notoriu factor al rezistenţei anticomuniste din exil, revine în ţară, după patruzeci de ani, spre a da cu ochii de un peisaj vulnerat, de imaginea decrepită a caselor pe care le lăsase curate, albe, proaspete, occidentale. Spre a lua notă de starea unei societăţi profund divizate în urma a ceea ce se numise Revoluţie, dar putea să fi fost numai o lovitură de stat, dacă nu un hibrid.

Diarista regăseşte şi locuri neschimbate, bunăoară Cişmigiul plimbărilor cu părintele său – dar nu va afla locul mormântului mamei, pierită în temniţă. Momente de extremă tensiune sunt consemnate cu recea decizie a obiectivităţii stricte, cu lapidaritatea moştenită din Agendele tatălui, ambele, prin marea lor întindere în timp şi chiar prin modul în care se continuă, în spirit, în stil, ca formulă, alcătuind o istorie a vieţii culturale româneşti pe mai multe generaţii şi, prin reflex, a vie